Stigmatele ne arată patimile şi moartea lui Cristos

13.04.2001, Roma (ZENIT) - Stigmatele, semnul distinctiv al patimilor lui Cristos, sunt un subiect de dezbateri teologice. Începând cu Francisc de Assisi, şi terminând cu personalităţi moderne precum Fericitul Padre Pio de Pietrelcina, până acum au existat aproximativ 250 de cazuri de persoane care se pare că au avut stigmate. Biserica nu a făcut niciodată vreo declaraţie infailibilă despre stigmatele nimănui.

Şi totuşi, care poate fi semnificaţia acestor răni dureroase din mâinile şi picioarele persoanelor care, în unele cazuri, au schimbat cursul istoriei şi al creştinismului?

Zenit l-a intervievat pe Pr. Tito Paolo Zecca, profesor de teologie pastorală şi spiritualitate la Universitatea Pontificală Laterană şi la Ateneul Pontifical Antonianum din Roma, pentru o mai bună înţelegere a temei. Pr. Zecca a scris cărţi pe această temă şi este unul dintre experţii în această materie. El a susţinut de curând o conferinţă, cu titlul “Crucificarea de pe Giulgiul din Torino şi persoanele cu stigmate” ( www.sindologia.it).

– Ce înseamnă stigmatele?

– Evanghelia spune că, după Înviere, lui Cristos nu i-au dispărut rănile. Stigmatele sunt semnele suferinţei lui Cristos din timpul patimilor; de aceea ele sunt date teologice care trebuiesc studiate mai profund decât s-a făcut până acum. În Evanghelia lui Ioan, când Isus intră prin uşile închise în Cenacol şi îşi salută discipolii, El le arată stigmatele pentru a fi identificat. El îi spune Sf. Toma: “Pune degetul tău în rana mea”. Consternarea apostolilor este de asemenea o revelare a acestui mister.

– Până astăzi au fost aproape 250 de cazuri de sfinţi şi fericiţi care au avut stigmate. Care este semnificaţia istorică a acestui semn?

– Este un fenomen particular al spiritualităţii şi misticismului apusean. Începând cu Sf. Francisc am avut un număr mare de sfinţi şi fericiţi care au trăit experienţa reproducerii stigmatelor lui Cristos în propriile lor corpuri.

Până în prezent, cercetările au subliniat caracterul imitării lui Isus, care vine din intensa relaţie personală a acestor persoane cu El. Din păcate nu există o analiză detaliată a rolului acestor sfinţi şi fericiţi în cadrul Bisericii. Nu s-a reflectat suficient asupra misiunii particulare legate de stigmate.

– Puteţi face referire la un caz concret?

– Să luăm exemplul Sf. Francisc de Assisi, care a primit stigmatele atunci când toate planurile sale sfinte – fondarea ordinului, aprobarea regulilor primare, călătoria în Palestina – au eşuat. El era singur şi abandonat. A fost consolat prin configurarea cu Cel crucificat, şi, simultan, suferinţa stigmatelor a devenit un bun pentru ordin şi un mesaj pentru întreaga Biserică. Succesorul Sf. Francisc, fratele Elias, a înţeles semnificaţia stigmatelor şi a subliniat această semnificaţie într-o scrisoare adresată credincioşilor.

Acelaşi mesaj şi aceeaşi misiune a stigmatelor pot fi văzute şi la Sf. Maria Magdalena din Pazzi şi la Sf. Caterina de Siena. În secolul care tocmai s-a încheiat, misiunea a fost clar văzută în persoane precum Sf. Gemma Galgani (care a murit în 1913), Fericitul Padre Pio de Pietrelcina (1887-1968) şi Marthe Robin (mistic francez care a murit în 1981, ale cărei scrieri sunt încă în studiu înainte de a-i începe procesul de beatificare). Marthe Robin a fost ţintuită la pat timp de 40 de ani. Ca şi în cazul Sf. Gemma şi a Fericitului Padre Pio, ea a inspirat multe grupuri de spiritualitate şi de rugăciune din întreaga lume.

– Ce simte o persoană care primeşte stigmatele lui Cristos?

– Este o experienţă de bucurie şi durere. Domnul este cel care ia întotdeauna iniţiativa. Cei care primesc stigmatele privesc aceasta ca pe un har imens pe care simt că nu îl merită. Mai mult, ei cer lui Dumnezeu să ia stigmatele de la ei pentru că se simt ruşinaţi de această onoare. Această atitudine a fost evidentă la Padre Pio. El a arătat cu claritate care este misiunea celor care poartă stigmate. Padre Pio a fondat grupuri de rugăciune şi o Casă pentru Ajutorarea Suferinzilor, un spital imens, ducând o muncă specifică pentru uşurarea suferinţelor fizice. Mai mult, capacitatea de mijlocire a persoanelor care au avut stigmate este mai mare când sunt unite cu ceilalţi în rugăciune, în reînnoirea, salvarea şi protejarea lumii.

– Dar de ce dă Domnul acest “har” unor oameni?

– Răspunsul stă cu siguranţă în misiunea lor. Este un serviciu de care Biserica are nevoie într-un anumit moment al istoriei. Este ca un semn profetic, o chemare, un fapt surprinzător capabil de a aminti oamenilor ce este cu adevărat esenţial, adică imitarea lui Cristos, şi despre mântuirea adusă de Cristos, care ne-a mântuit prin rănile Sale.

Într-un anumit sens toţi purtăm stigmate, pentru că prin botez suntem am intrat în viaţa lui Cristos, care ne permite să participăm la misterul pascal al morţii şi învierii Lui. În felul nostru mărunt, fiecare dintre noi poartă stigmate. Dacă le purtăm cu credinţă, speranţă, şi curaj, aceste răni, care pot fi purulente şi se poate să nu dispară niciodată, pot ajuta la vindecarea altora. Într-un cuvânt, stigmatele reprezintă acceptarea conştientă a crucii, trăită în mod spiritual.