Domnul îi încununează pe cei umili cu laurii victorie

„Cei credincioşi să salte cântându-I Lui spre slavă, să-şi strige bucuria încă din aşternut”. Această chemare din Psalmul 149, care tocmai a fost proclamat, face referire la zorile care încep să se reverse, şi îi găsesc pe credincioşi gata să intoneze lauda lor de dimineaţă. Această laudă este denumită, printr-o expresie semnificativă, „un imn cu totul nou” (verset 1), adică un imn solemn şi desăvârşit, potrivit cu zilele din urmă, în care Domnul îi va strânge laolaltă pe cei drepţi, într-o lume reînnoită. Întreg Psalmul este străbătut de o atmosferă de sărbătoare, inaugurată chiar de acel aleluia de la început şi ritmată apoi de cânt, laude, bucurie, ans, sunet de timpane şi psaltire. Rugăciunea pe care acest Psalm o inspiră este recunoştinţa unei inimi pline de o mare bucurie religioasă.

În originalul ebraic al imnului, protagoniştii Psalmului sunt numiţi cu doi termeni caracteristici pentru spiritualitatea Vechiului Testament. De trei ori ei sunt numiţi, înainte de toate, hasidim (versetele 1,5,9), ceea ce înseamnă „cei evlavioşi, cei credincioşi”, cei care răspund cu fidelitate şi iubire (hesed) la iubirea părintească a Domnului.

A doua parte a Psalmului stârneşte mirare, căci este plină de expresii războinice. Pare straniu ca în acelaşi verset, Psalmul să alăture expresii ca „măriţi pe Dumnezeu în gura mare” şi „ţinând în mână spada cu două ascuţişuri” (versetul 6). Reflectând, însă, putem înţelege de ce: Psalmul a fost compus de către „credincioşi” care se aflau angajaţi într-o luptă pentru eliberarea poporului lor oprimat, pentru a-i reda posibilitatea să îi slujească lui Dumnezeu. În timpul epocii Macabeilor, în secolul al II-lea înainte de Cristos, cei care luptau pentru libertate şi credinţă, supuşi unei reprimări aspre din partea puterii elenistice, erau numiţi hasidim, „cei credincioşi” faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de tradiţiile strămoşilor lor.

În perspectiva actuală a rugăciunii noastre, acest simbolism războinic devine o imagine a angajamentului nostru de credincioşi care, după ce I-am cântat lui Dumnezeu laudele de dimineaţă, mergem pe cărările lumii, în mijlocul răului şi nedreptăţii. Din păcate, forţele care se opun Împărăţiei lui Dumnezeu se impun. Psalmistul vorbeşte de „popoare, neamuri, căpetenii şi nobili”. Cu toate acestea, el este încrezător, ştiind că îl are alături pe Domnul, care este adevăratul împărat al istoriei (versetul 2). Astfel, victoria sa asupra răului este sigură, şi ea va fi izbânda iubirii. La această luptă participă toţi hasidim, toţi credincioşii şi drepţii care, prin puterea Spiritului, vor duce la împlinire lucrarea minunată care poartă numele de Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Augustin, plecând de la referirile din Psalm la `cor` şi la `timpane şi psaltire`, comentează: „Ce reprezintă un cor? ( … ) Corul este un ansamblu de cântăreţi care cântă împreună. A cânta în cor înseamnă a cânta în armonie. Într-un cor este de-ajuns ca o singură voce să cânte fals, pentru ca ascultătorul să fie deranjat şi ca restul corului să fie derutat” (Ennar. In Ps. 149: CCL 40, 7,1-4).

Apoi, referindu-se la instrumentele folosite de Psalmist, el întreabă: „Pentru ce Psalmistul ia în mână timpanul şi psaltirea?” El răspunde: „Pentru că nu numai glasurile trebuie să îl laude pe Dumnezeu, ci şi lucrurile făcute de om. Când psalmistul ia timpanul şi psaltirea, mâinile sunt în armonie cu glasurile. Aşa este şi cu noi. Atunci când cântăm aleluia, trebuie să îi dăm pâine celui înfometat, să îl îmbrăcăm pe cel gol, să îl ospătăm pe pelerin. Dacă facem aşa, nu numai vocea cântă, dar cu ea se armonizează şi mâinile, în acelaşi fel în care cuvintele se potrivesc cu faptele (ibid., 8, 1-4).

Există un al doilea termen prin care sunt numiţi în acest Psalm cei care se roagă: ei sunt anavim, adică „cei săraci, cei smeriţi” (versetul 4). Această expresie este întâlnită foarte des în Psaltire şi ea nu îi numeşte numai pe cei oprimaţi, pe cei săraci, pe cei prigoniţi pentru dreptate, ci şi pe cei care, fiind fideli faţă de angajamentele morale ale Legământului lui Dumnezeu, ajung să fie marginalizaţi de toţi cei care aleg violenţa, bogăţia şi aroganţa. În această lumină se poate înţelege că cei „săraci” nu sunt numai o categorie socială, ci şi o opţiune spirituală. Acesta este înţelesul celebrei prime Fericiri: „Fericiţi cei săraci cu spiritul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 3). Profetul Sofonie s-a referit şi el la anavim: „Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care săvârşiţi faptele legii Domnului; căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia; poate veţi fi feriţi de ziua mâniei Domnului (Sofonie 2, 3).

Aşadar, „ziua mâniei Domnului” este de fapt cea descrisă în a doua parte a Psalmului, când „săracii” vor sta de partea lui Dumnezeu pentru a lupta împotriva răului. Numai ei înşişi nu au putere destulă, nici mijloacele, nici strategiile necesare pentru a se putea împotrivi la năvala răului. Cu toate acestea, fraza Psalmistului nu lasă loc nici unei ezitări: „Căci Domnul este sprijin pentru poporul Său, şi-i duce la victorii pe cei ce sunt smeriţi” (versetul 4). Acest lucru este configurat în chip desăvârşit atunci când apostolul Pavel le spune corintenilor: „Şi tocmai pe cei de neam de jos ai lumii, pe cei dispreţuiţi i-a ales Dumnezeu ( … ) ca să le facă de nimic pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 28).

Cu această încredere, „fiii Sionului” (versetul 2), hasidim şi anavim, adică cei credincioşi şi săraci, se pregătesc să îşi trăiască mărturia lor în lume şi istorie. Magnificat, cântul Mariei din Evanghelia după Luca, este ecoul celor mai înalte sentimente ale „fiilor Sionului”: lauda plină de bucurie pentru Dumnezeu Mântuitorul, recunoştinţa pentru marile lucruri săvârşite în ea de către Cel Atotputernic, lupta împotriva forţelor răului, solidaritatea cu cei săraci, fidelitatea faţă de Dumnezeul Legământului (Luca 1,46-55).