Călătoria apostolică în Ucraina

Aş dori ca astăzi să reparcurg împreună cu voi etapele călătoriei apostolice pe care am efectuat-o cu câteva zile în urmă în Ucraina. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a făcut posibil acest pelerinaj, pe care am ţinut atât de mult să îl fac. El s-a dorit a aduce un omagiere poporului ucrainian, lungii şi glorioasei sale istorii de credinţă, mărturie şi martiriu.

Mă gândesc cu o puternică afecţiune la confraţii mei Episcopi din Ucraina, răsăriteni şi latini, pe care am avut bucuria să îi îmbrăţişez în ţara lor. Cu această ocazie au fost prezenţi şi numeroşi Cardinali şi Episcopi din alte ţări, veniţi să îşi mărturisească apropierea spirituală faţă de acest popor atât de încercat. Împreună cu toţi aceşti confraţi întru episcopat i-am mulţumit Domnului pentru fidelitatea Bisericii Ucrainene, pe care am încurajat-o să se dezvolte în comuniune şi colaborare, fără de care nu poate exista o evanghelizare autentică şi eficace.

De aici, din apropierea mormântului Apostolului Petru, doresc să transmit un salut respectuos şi frăţesc Bisericii Ortodoxe, care reuneşte în Ucraina un mare număr de credincioşi şi care în cursul veacurilor a îmbogăţit Biserica Universală cu mărturia fidelităţii faţă de Cristos a atâtora dintre fiii ei.

Îmi reînnoiesc expresia sincerei mele recunoştinţe faţă de preşedintele republicii, domnul Leonid Kucima, precum şi faţă de alte autorităţi ale statului, care m-au întâmpinat cu multă cordialitate şi au asigurat toate cele necesare pentru reuşita deplină a acestei călătorii. Am avut ocazia să exprim aceste sentimente şi în cursul întâlnirii cu reprezentanţii lumii politice, culturale, ştiinţifice şi economice, care a avut loc la palatul prezidenţial, chiar în seara sosirii mele la Kiev. Cu această ocazie am putut reliefa, între altele, calea de libertate şi de speranţă întreprinsă de către Ucraina care, după un secol de grele încercări, este chemată acum să îşi consolideze identitatea naţională şi europeană, rămânând ancorată în propriile ei tradiţii creştine.

Kievul este pentru Europa răsăriteană leagănul creştinismului. Ucraina, din care de peste o mie de ani credinţa şi civilizaţia creştină s-au răspândit în întrega Europă de Est, constituie un „laborator” importnat, în care coexistă tradiţia creştină răsăriteană şi cea latină.

Pentru mine a fost o experienţă de neuitat aceea de a prezida la Kiev şi la Lviv celebrări euharistice solemne în ritul latin şi în ritul bizantin-ucrainian. A fost o trăire a Liturghiei „cu amândoi plămânii”. Aşa se întâmplau lucrurile şi la sfârşitul primului mileniu, după botezul Rusiei kievene, şi înainte de nefericita diviziune dintre Orient şi Occident. Ne-am rugat împreună pentru ca diversitatea tradiţiilor să nu împiedice comuniunea de credinţă şi viaţă eclesială. „Ut unum sint”: cuvintele acestei rugăciuni a lui Cristos pline de tristeţe, au răsunat în mod elocvent în această „ţară de frontieră”, a cărei istorie poartă scrisă în sânge chemarea de a fi „punte” între fraţii despărţiţi.

Am devenit conştient de această vocaţie ecumenică specială a Ucrainei la întâlnirea cu Consiliul Pan-Ucrainean al Bisericilor şi organizaţiilor religioase. Din el fac parte reprezentanţii Bisericilor creştine, ai comunităţilor musulmane şi evreieşti, precum şi ai altor confesiuni religioase. Este o instituţie care promovează valorile spirituale, favorizând un climat de înţelegere între diversele comunităţi religioase. Acesta este un lucru cu atât mai important cu cât această ţară a suferit puternic din cauza restrângerii libertăţii religioase. Cum să nu amintim că alături de mulţi creştini, victime ale fanatismului nazist au fost şi mulţi evrei, şi că mulţi musulmani au fost sever persecutaţi de către regimul sovietic? Toţi cei care cred în Dumnezeu, respingând orice formă de violenţă, sunt chemaţi să adape rădăcinile religioase necesare oricărui umanism autentic.

Pelerinajul meu s-a dorit un omagiu adus sfinţeniei acestei ţări stropite cu sângele martirilor. La Lviv, capitala culturală şi spirituală a regiunii apusene a ţării şi sediu al celor doi Arhiepiscopi, Cardinalii Liubomir Husar, al greco-catolicilor, şi Marian Jaworski, al latinilor, am avut bucuria să proclam fericiţi treizeci de fii şi fiice ai Ucrainei, atât latini cât şi greco-catolici.

Ei sunt: episcopul Mikola Ciarneţkii şi cei douăzeci şi patru de tovarăşi ai săi, martiri, printre care alţi şapte episcopi, treisprezece preoţi, trei călugăriţe şi un laic, mărturisitori eroici ai credinţei în timpul regimului comunist; Omelian Kovci, preot şi martir sub ocupaţia nazistă; Episcopul Teodor Romja, păstor plin de zel, care a plătit cu viaţa credinţa sa neclintită faţă de Scaunul lui Petru; Iosif Bilczewski, stimat profesor în teologie şi Arhiepiscop exemplar de Lviv al latinilor; Zygmunt Gorazdowski, preot, apostol neobosit al carităţii şi îndurării; Iosafata Hordaşevska, călugăriţă, fondatoare a Surorilor Mariei Imaculate.

Fie ca Ucraina să primească cu un entuziasm apostolic reînnoit patrimoniul de sfinţenie lăsat de aceşti discipoli exemplari ai lui Cristos precum şi al atâtor altora ca şi ei. Moştenirea lor, mai ales cea a martirilor, se cuvine să fie păstrată cu fermitate şi transmisă noilor generaţii.

Aceasta este datoria în primul rând a preoţilor, a călugărilor şi călugăriţelor, angajate activ în apostolat. Sper că va urma o înflorire a vocaţiilor care să asigure reîntoarcerea necesară la o slujire pastorală eficace a poporului lui Dumnezeu.

Din această perspectivă este semnificativ că întâlnirea cu tinerii a avut loc între cele două ceremonii de beatificare de la Lviv. Lor, speranţa Bisericii şi a socetăţii civile, li l-am arătat pe Cristos: „căci numai El este `cuvântul vieţii veşnice`” (Ioan 6,68), care conduce spre adevărată libertate. „Tinerei” Ucraine i-am încredinţat în mod simbolic Legea divină a Decalogului, ca busolă indispensabilă pentru drumul lor, punându-i în gardă împotriva idolilor unei false bunăstări materiale şi tentaţiei de a se eschiva de propriile lor responsabilităţi.

În timp ce îmi stăruie încă vii în minte şi în inimă imaginile acestei călătorii şi ale diverselor ei etape, îl rog pe Domnul să binecuvânteze eforturile acelora din această iubită naţiune care se dedică slujirii Evangheliei şi căutării adevăratului bine al omului, al oricărui om. Mă gândesc în acest moment la numeroasele situaţii de suferinţă şi de dificultate, printre care cea a celor întemniţaţi, cărora le trimit salutările mele afectuoase, asigurându-i de o atenţie specială în rugăciunea mea.

Încredinţez intenţiile bune ale fiecăruia mijlocirii Preasfintei Fecioare Maria, cinstită cu o evlavie tandră în numeroasele sanctuare din această ţară.

Iar poporului ucrainean îi transmit urările mele de prosperitate şi de pace, strângîndu-i pe toţi într-o mare îmbrăţişare de simpatie şi afecţiune. Fie ca Dumnezeu să vindece toate rănile acestui mare popor şi să îl călăuzească spre un nou viitor de speranţă!