Răutatea celui păcătos şi bunătatea a lui Dumnezeu

De fiecare dată când începe o nouă zi de muncă şi interacţiune cu oamenii, două sunt atitudinile fundamentale pe care orice om şi le poate asuma: să aleagă binele, sau să cedeze răului. Psalmul 35, pe care l-am ascultat mai înainte, ne prezintă tocmai aceste două opţiuni antitetice. Pe de o parte, este acela care chiar din „aşternutul” din care se scoală, urzeşte planuri nelegiuite; pe de alta, dimpotrivă, este cel ce caută lumina lui Dumnezeu, „izvorul vieţii” (versetul 10). Prăpastiei răutăţii celui nelegiuit i se opune oceanul de bunătate al lui Dumnezeu, izvor viu care astâmpără setea şi lumină care îl luminează pe cel credincios.

De aceea, două sunt tipurile de om descrise în rugăciunea psalmică pe care am ascultat-o mai înainte, şi pe care Liturghia Orelor ni-l propune pentru Laudele de miercuri din prima săptămână.

Primul portret pe care ni-l propune psalmistul este cel al păcătosului (versetele 2-5). În interiorul lui – cum se spune în originalul ebraic – vorbeşte păcatul (versetul 2). Expresia este dură. Ea ne face să ne gândim că în inima şi limbajul celui nelegiuit răsună un cuvânt satanic, opus cuvântului divin.

În el, răul pare să se fi contopit cu realitatea sa intimă, lucru ce se exteriorizează în cuvinte şi în fapte. (versetele 3-4). El îşi petrece ziua alegând „căi greşite”, de dimineaţă, când se mai află încă în „aşternutul” său (versetul 5), şi până seara, când merge să se culce. Această alegere constantă a păcătosului derivă dintr-o opţiune care implică întreaga sa existenţă şi care generează moarte.

Dar psalmistul prezintă şi un alt portret, în care el doreşte să se oglindească: cel al omului care caută faţa lui Dumnezeu (versetele 6-13). El înalţă un adevărat cânt iubirii divine (versetele 6-11), urmat de o rugăciune pentru a fi scăpat de fascinaţia întunecată a răului şi de a fi învăluit pentru totdeauna în lumina harului divin.

În acest cânt se înlănţuie o adevărată litanie de cuvinte, care celebrează trăsăturile Dumnezeului iubirii: harul, fidelitatea, dreptatea, judecata, mântuirea, umbra protectoare, belşugul, desfătarea, viaţa, lumina. Trebui subliniate în special patru dintre aceste trăsături divine, exprimate cu vocabule ebraice care au un înţeles mult mai puternic decât cel ce rezultă din traducerile lor în limbile moderne.

În primul rând este termenul hésed, „har”, care semnifică în acelaşi timp fidelitate, iubire, loilitate, afecţiune. El este unul dintre termenii fundamentali pentru a preamări legământul dintre Dumnezeu şi poporul său. Este foarte semnificativ faptul că acest cuvânt este folosit de 127 de ori în Psaltire, mai mult de jumătate din numărul de câte ori este el folosit în restul Vechiului Testament. Apoi este termenul emunáh, care derivă din aceeaşi rădăcină ca şi Amin, cuvântul credinţei, care înseamnă statornicie, siguranţă, fidelitate neclintită. Urmează termenul sedaqáh, „dreptate”, care are o semnificaţie mai curând mântuitoare: este atitudinea sfântă şi prevăzătoare a lui Dumnezeu care, prin intervenţia sa în istorie, îl eliberează de rău şi de nedreptate pe credinciosul său. În final este termenul mishpát, „judecata” cu care Dumnezeu îşi guvernează creaturile, ajutându-i pe cei săraci şi oprimaţi şi doborând pe cei trufaşi şi preaputernici.

Patru cuvinte teologice, pe care cel ce se roagă le repetă în mărturisirea sa de credinţă, în timp ce umblă pe drumurile lumii, sigur că are alături un Dumnezeu iubitor, fidel, drept şi mântuitor.

La diferitele titluri cu care îl preamăreşte pe Dumnezeu, psalmistul mai adaugă două imagini sugestive. Pe de o parte, belşugul de hrană: acesta ne face să ne gândim înainte de toate la banchetul sacru care se celebra în Tempul Sionului cu carnea animalelor jertfite. Mai sunt apoi izvorul şi torentul, care astâmpără setea nu numai a gâtlejului uscat ci şi a sufletului (versetele 9-10; Psalm 41,2-3;62,2-6). Celui ce se roagă Domnul îl satură şi îi astâmpără setea, şi îl face să participe la viaţa sa deplină şi nemuritoare.

Cealaltă imagine este dată de simbolul luminii: „întru lumina Ta vom vedea lumina” (versetele 10). Este o luminozitate care iradiază precum o „cascadă”, semn al dezvăluirii lui Dumnezeu către credinciosul său. Astfel i s-a întâmplat lui Moise în Sinai (vezi Exodul 34,29-30) şi astfel i se întâmplă şi creştinului în măsura în care, „privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Spiritul Domnului” (2 Corinteni 3,18).

În limbajul psalmilor, „a vedea lumina feţei lui Dumnezeu” înseamnă în mod concret a-l întâlni pe Domnul în templu, acolo unde se celebrează rugăciunea liturgică şi se ascultă cuvântul divin. Creştinul mai trăieşte această experienţă atunci când celebrează Laudele Domnului în zorii zilei, înainte de a o porni la drum pe căile nu întotdeauna netede ale vieţii zilnice.