Domnul, creatorul lumii, apără poporul Său

Cântarea de laudă care tocmai am ascultat-o (Iud 16, 1-17) este atribuită Iuditei, o eroină care a devenit mândria femeilor din neamul lui Israel, deoarece ei i-a fost dat să exprime puterea eliberatoare a lui Dumnezeu, într-un moment dramatic al vieţii poporului ei. Din această cântare a ei, în Liturghia Laudelor recităm numai anumite versete. Ele ne invită să sărbătorim, cântând din inimă şi bătând în timpane şi ţimbale, pentru a aduce laudă Domnului care „pune capăt războaielor” (versetul 2).

Această expresie, care ne arată adevăratul chip al lui Dumnezeu, ca iubitor de pace, ne introduce în contextul în care a fost conceput acest imn. Este vorba de o victorie obţinută de către israeliţi într-un mod cu totul surprinzător, ca lucrare a lui Dumnezeu, care intervine pentru a-i scăpa de o înfrângere iminentă şi totală.

Autorul sacru reconstituie acest eveniment câteva secole mai târziu, pentru a oferi fraţilor şi surorilor în credinţă, tentaţi de descurajare într-o situaţie dificilă, un exemplu care să-i re-însufleţească. El povesteşte astfel experienţa trăită de Israel atunci când Nabucodonosor, iritat de opunerea pe care acest popor o manifesta faţă de planurile sale expansioniste şi faţă de pretenţiile sale idolatre, l-a trimis pe generalul său Olofern cu scopul precis de a-i învinge şi nimici. Nimeni nu putea să îi reziste celui care revendica pentru sine onoruri ca unui zeu. Iar generalul său, care îi împărtăşea gândurile, a luat în derâdere avertismentele pe care le-a primit, de a nu ataca Israelul, pentru că aceasta ar fi echivalat cu a-l ataca pe Dumnezeu însuşi

În realitate, autorul sacru a vrut să sublinieze acest principiu pentru a întări în credincioşii din vremea sa fidelitatea faţă de Dumnezeul legământului: să aibă încredere în Dumnezeu. Căci adevăratul duşman de care Israelul trebuie să se teamă nu îl reprezintă puternicii acestui pământ, ci infidelitatea faţă de Domnul. Căci aceasta îl privează de protecţia lui Dumnezeu şi îl face vulnerabil. Atunci când este credincios, dimpotrivă, poporul poate să se bazeze pe însăşi puterea lui Dumnezeu, căci „minunat [eşti] în puterea Ta, şi nimeni nu poate să Te întreacă” (versetul 13).

Acest principiu este splendid ilustrat de toată istoria Iuditei. Scena este cea a unui pământ al lui Israel invadat de duşmani. Din cântare reiese dramatismul acestui moment: „venit-a Asur (Asiria) din munţii de la miazănoapte; el a venit cu zecile de mii ale oştirii sale, şi mulţimea lor stăvilea puhoaiele şi caii lor acopereau văile” (versetul 3). Aroganţa efemeră a duşmanului este subliniată cu sarcasm: „Şi îşi făcea socoteală să pârjolească plaiurile mele şi pe flăcăii mei să-i treacă prin ascuţişul săbiei, pe pruncii mei să-i arunce pământului, pe copiii mei să-i dea jafului şi pe fecioarele mele răpirii” (versetul 4).

Situaţia descrisă de cuvintele Iuditei este asemenea altora trăite de Israel, în care salvarea venea când totul părea pierdut. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la ieşirea din Egipt, prin traversarea miraculoasă a Mării Roşii? Acum, asediul din partea unei armate numeroase şi puternice nu lăsa nici o speranţă. Dar totul nu face decât să pună în lumină puterea lui Dumnezeu, care se manifestă ca protector invincibil al poporului său.

Lucrarea lui Dumnezeu ne apare cu atât mai strălucită, cu cât nu se recurge la un războinic sau la o armată. Ca şi altădată, pe vremea Deborei, care l-a eliminat pe generalul canaanean Sisera prin mijlocirea Jaelei, o femeie (vezi Judecători 4,17-21), şi acum El se serveşte de o femeie neînarmată, pentru a veni în ajutorul poporului aflat în dificultate. Tare în credinţa sa, Iudita se aventurează în tabăra duşmană, îl corupe prin frumuseţea ei pe general şi îl ucide în mod umilitor. Cântarea subliniază cu putere acest lucru: „Domnul cel Atotputernic prin mâna unei femei i-a nimicit. Căci Olofern al lor n-a fost doborât de tineri voinici şi nici feciorii uriaşilor nu l-au lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii, ci Iudita, fiica lui Merari, l-a dezarmat cu frumusetea feţei ei” (versetele 5-6).

Figura Iuditei va deveni apoi arhetipul care va permite nu numai tradiţiei ebraice, dar şi celei creştine, să sublinieze predilecţia lui Dumnezeu pentru ceea ce este considerat ca fragil şi slab, şi care chiar din acest motiv este ales pentru a manifesta puterea divină. Ea este o figură exemplară, care exprimă vocaţia şi misiunea femeii, chemată, ca şi bărbatul, conform felului ei specific, să joace un rol semnificativ în planul lui Dumnezeu. Anumite expresii din cartea Iuditei au trecut, mai mult sau mai puţin integral, în tradiţia creştină, care vede în eroina evreică una dintre prefigurările Mariei. Nu se simte aproape un ecou al Iuditei, atunci când Maria, în Magnificat cântă: „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei umili” (Luca 1, 52)? Este de înţeles deci de ce tradiţia liturgică, familiară creştinilor atât din Orient cât şi din Occident, îi atribuie mamei lui Isus expresii care aduc cu cele ale Iuditei, cum este cea următoare: „Tu, mândria lui Israel, tu, faima cea neapusă a neamului nostru !” (Iud 15, 9)

Plecând de la experienţa victoriei, cântarea Iuditei se încheie cu o invitaţie de a înălţa lui Dumnezeu o cântare nouă, recunoscându-l ca „mare şi glorios”. În acelaşi timp toate făpturile sunt prevenite să rămână supuse Celui care, prin cuvântul său, a făcut toate lucrurile şi cu spiritul său le-a plăsmuit. Cine poate să se împotrivească glasului lui Dumnezeu? Iudita ne reaminteşte cu multă emfază: în faţa Creatorului şi Domnului istoriei, munţii se zbuciumă din temelie, stâncile se topesc precum ceara (vezi Iud 16, 15). Acestea sunt metafore eficace pentru a aminti că orice lucru este „nimic” în faţa puterii lui Dumnezeu. Şi totuşi, această cântare de bucurie nu vrea să înfricoşeze, ci să consoleze. Căci Dumnezeu, de fapt, îşi foloseşte puterea sa invincibilă pentru a-l susţine pe cel ce este credincios: „iar cu cei ce Te cinstesc pe Tine, milostiv eşti Tu cu ei” (ibidem).