Domnul, Împăratul universului

„Domnul este Preaînalt, înfricoşător, Împărat mare peste tot pământul!”. Această aclamaţie de la început, este repetată în tonalităţi diverse în Psalmul 46, pe care l-am ascultat mai înainte. Acest psalm este un imn înălţat Domnului universului şi al istoriei: „Că Împărat a tot pământul este Dumnezeu… Împărăţit-a Dumnezeu peste neamuri.” (versetele 7,8).

Ca şi alte creaţii similare din Psaltire (vezi Psalmii 92; 95-98), acest imn către Domnul, Împărat al lumii şi al omenirii, sugerează o atmosferă de sărbătoare liturgică. De aceea, ne aflăm în inima laudei spirituale a Israelului, care se înalţă din templu spre cer, locul în care Dumnezeul nemărginit şi veşnic se descoperă pe Sine şi se întâlneşte cu poporul Său.

Să urmărim acest cânt de laudă plină de bucurie în momentele sale fundamentale, care se aseamănă cu două valuri care înaintează spre malul mării. Ele se deosebesc prin modul în care privesc relaţia dintre Israel şi neamuri. În prima parte a Psalmului, relaţia este una de dominaţie: „Supusu-ne-a nouă popoare şi neamuri sub picioarele noastre ” (versetul 4). În partea a doua, în schimb, relaţia este una de asociere: „Mai-marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam” (versetul 10). Se observă astfel un progres considerabil.

În prima parte (vezi versetele 1-6) se spune: „Toate popoarele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie.” (versetul 1). Centrul acestor aplauze sărbătoreşti îl constituie figura măreaţă a Domnului Preaînalt, căruia i se atribuie trei titluri de glorie: Preaînalt, mare şi înfricoşător (versetul 2). Acestea exaltă transcendenţa divină, primatul absolut asupra existenţei, atotputernicia. Cristos înviat va exclama de asemenea: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18).

În domnia universală a lui Dumnezeu asupra tuturor neamurilor pământului (vezi versetul 3), psalmistul pune în lumină prezenţa Sa particulară în Israel, poporul alegerii divine, „alesul său”, moştenirea cea mai scumpă şi mai dragă Domnului (vezi versetul 4). De aceea, Israel se simte obiectul iubirii speciale a lui Dumnezeu, care s-a manifestat prin victoria asupra popoarelor duşmane. În timpul bătăliei, prezenţa Chivotului Legământului în mijlocul trupelor lui Israel le asigură de ajutorul lui Dumnezeu; după victorie, chivotul este urcat din nou pe Muntele Sionului (vezi Psalm 67,19) şi toţi vor proclama: ” Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Psalm 46,6).

A doua parte a Psalmului (vezi versetele 6-9) se deschide cu alt val de cântări de laudă sărbătoreşti: „Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi Împăratului nostru, cântaţi” (versetul 6). Din nou este preamărit Domnul aşezat pe tronul plinătăţii puterii sale (vezi versetul 8). Acest tron împărătesc este numit „sfânt”, pentru că de el nu se poate apropia omul mărginit şi păcătos. Dar Chivotul Legământului, prezent în locul cel mai sfânt din Templul Sionului, este de asemenea un tron ceresc. În felul acesta, Dumnezeul îndepărtat şi transcendent, sfânt şi nemărginit, vine aproape de creaturile Sale, coborându-se în spaţiu şi timp (vezi 3Regi 8,27,30).

Psalmul se încheie cu o notă surprinzătoare de deschidere universală: „Mai-marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam” (versetul 9). Este o reîntoarcere la Avraam, patriarhul care se află la obârşia nu numai a lui Israel, ci şi a altor neamuri. Poporului ales, care descinde din el, îi este încredinţată misiunea de a face să se îndrepte spre Domnul toate neamurile şi toate culturile, pentru că El este Dumnezeul întregii omeniri. Din răsărit până în apus se adună acum în Sion, pentru a-l întâlni pe acest Împărat al păcii şi al iubirii, al unităţii şi al fraternităţii (vezi Matei 8,11). Aşa cum spera profetul Isaia, popoarele înduşmănite vor primi chemarea de a arunca armele la pământ şi a trăi împreună sub unica domnie divină, sub o conducere bună ce urmăreşte dreptatea şi pacea ( Isaia 2,2-5). Privirile tuturor se vor îndrepta spre noul Ierusalim, unde Domnul „se urcă” pentru a se dezvălui pe Sine în slava divinităţii Sale. Va fi „mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile… Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul.” (Apocalipsa 7,9,10).

Epistola către Efeseni vede împlinirea acestei profeţii în misterul lui Cristos Răscumpărătorul, atunci când, adresându-se creştinilor care nu provin din iudaism, afirmă: „Aduceţi-vă aminte că, odinioară, voi, păgânii cu trupul, (…) eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii” (Efeseni 2, 11-14).

În Cristos, deci, domnia lui Dumnezeu, cântată în Psalmul nostru, este realizată pe pământ în întâlnirea tuturor popoarele. Acest mister este comentat astfel într-o predică anonimă din secolul al VIII-lea: „Până la venirea lui Mesia, speranţa neamurilor, popoarele păgâne nu îl adorau pe Dumnezeu, şi nu ştiau că El există. Până când Mesia nu le-a răscumpărat, Dumnezeu nu a domnit asupra neamurilor prin ascultarea şi cultul lor. Acum în schimb, prin Cuvântul şi prin Spiritul Său, Domnul domneşte asupra lor, pentru că le-a salvat din ghearele minciunii, făcându-şi-le prietene” (Anonim palestinian din secolul al VIII-lea, Predică creştină arabă, Roma, 1994, p. 100).