Rugăciune de dimineaţă în timpuri de suferinţă

Este noapte întunecoasă, iar în apropiere se simte ameninţarea fiarelor sălbatice flămânde. Cel care se roagă aşteaptă ivirea zorilor, pentru ca lumina să învingă întunericul şi temerile. Acesta este fundalul Psalmului 56, propus astăzi nouă pentru reflecţie: un cânt de noapte, pregătit de cel care se roagă în zorii zilei, aşteptate cu nerăbdare, pentru a-L lăuda pe Domnul cu bucurie (versetele 9-12). De fapt, Psalmul trece de la plângerea dramatică adresată lui Dumnezeu, la speranţa senină şi la mulţumirile pline de bucurie, acestea din urmă exprimate cu cuvinte care vor fi auzite mai târziu şi în alt Psalm (107,2-6).

Asistăm, în realitate, la trecerea de la teamă la bucurie, de la noapte la zi, de la coşmar la linişte, de la implorări la laudă. Aceasta este o experienţă frecvent descrisă în Psaltire: „Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie. Ca slava mea să-ţi cânte ţie şi să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda!” (Psalm 29, 11-12).

Două sunt, deci, părţile Psalmului 56, asupra căruia medităm. Prima se referă la sentimentul de teamă resimţit la asaltul răului, care caută să îl lovească pe cel drept (versetele 2-7). În centrul scenei se află leii, gata de atac. În curând această imagine se schimbă într-un simbol al războiului, schiţat prin lănci, săgeţi şi săbii. Cel care se roagă se simte asaltat de un fel de echipă a morţii. În jurul lui se află o ceată de vânători, care întind curse şi sapă gropi pentru prinderea prăzii. Această atmosferă tensionată se risipeşte însă. Într-adevăr, chiar de la început (versetul 2), apare simbolul protector al aripilor divine care aduc aminte de chivotul Legământului, cu heruvimi înaripaţi, şi altfel de prezenţa lui Dumnezeu alături de credincioşi în templul sfânt al Sionului.

Cel care se roagă îi cere cu insistenţă lui Dumnezeu să îi trimită din cer pe mesagerii Săi, cărora le atribuie numele emblematice de „Bunătate” şi „Credincioşie” (versetul 4), calităţi proprii iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu. De aceea, cu toate că încă îl mai trec fiorii la auzul urletului înfricoşător al fiarelor şi în faţa ticăloşiei asupritorilor, credinciosul rămâne senin şi încrezător, aşa cum era şi Daniel în groapa cu lei (vezi Daniel, 6,17-25).

Prezenţa Domnului nu întârzie să îşi arate eficacitatea, prin autopedepsirea duşmanilor: aceştia vor cădea ei înşişi în groapa săpată pentru cel drept (versetul 7). O astfel de încredere în dreptatea divină, mereu vie în Psaltire, împiedică descurajarea şi capitularea în faţa puterilor răului. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu vine în ajutorul celui credincios, zădărnicind vicleşugurile celor fărădelege, făcându-i să se poticnească ei înşişi în planurile lor răuvoitoare.

Ajungem, acum, la a doua parte a Psalmului, cea a aducerii de mulţumire (versetele 8-12). Acesta este un pasaj care străluceşte prin intensitatea şi frumuseţea sa: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta. Deşteaptă-te mărirea mea! Deşteaptă-te psaltire şi alăută! Deştepta-mă-voi dimineaţa” (versetele 10-11). De acum, întunericul s-a risipit: zorile mântuirii dau culoare cântului celui care se roagă.

Aplicându-şi această imagine, psalmistul transpune poate în termeni de religiozitate biblică, riguros monoteistă, obiceiul preoţilor egipteni şi fenicieni care erau însărcinaţi să „trezească zorile”, adică să facă să reapară soarele, considerat de către ei ca o divinitate binefăcătoare. El face aluzie şi la obiceiul de a înveli şi pune la adăpost instrumentele muzicale în timp de doliu sau de încercare (vezi Psalm 136,2), şi de a le „trezi” pentru cântările festive din timpuri de libertate şi bucurie. Speranţa se naşte apoi din Liturghie: ea se adresează lui Dumnezeu, cerându-i să se alăture din nou poporului Său, şi să îi asculte implorarea. În Psaltire, zorile sunt adesea momentul în care Dumnezeu împlineşte rugăciunea, după o noapte de implorare.

Astfel Psalmul se încheie printr-un cânt de laudă adresat Domnului, care acţionează prin cele două mari puteri mântuitoare, care au apărut deja cu termeni diferiţi în prima parte a rugăciunii (versetul 4). Acum, practic personificate, Bunătatea şi Credincioşia divină intră în scenă. Acestea inundă cerurile cu prezenţa lor şi sunt ca o lumină care străluceşte în întunericul încercărilor şi al persecuţiilor (versetul 11). Din acest motiv, Psalmul 56 a devenit în tradiţia creştină cânt de trezire la lumina şi bucuria pascală, care străluceşte în credincios, îndepărtând teama de moarte şi deschizând orizontul gloriei cereşti.

Grigore de Nisa descoperă în cuvintele acestui Psalm un fel de descriere tipică a ceea ce se întâmplă în orice experienţă umană deschisă spre recunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu. „Într-adevăr, El m-a salvat – exclamă el – umbrindu-mă cu norul Spiritului, iar cei care m-au călcat în picioare au fost umiliţi” (Despre Titlurile Psalmilor [Sui titoli dei Salmi], Roma 1994, p. 183).

Referindu-se apoi la expresiile cu care se încheie Psalmul, în care se spune: „Că s-a mărit până la cer mila Ta şi până la nori adevărul Tău” (versetul 13), el încheie: „În măsura în care gloria lui Dumnezeu se întinde asupra pământului, înmulţită prin credinţa celor care sunt mântuiţi, puterile cereşti îl laudă pe Dumnezeu, bucurându-se pentru mântuirea noastră” (ibidem, p. 184).