Armenia, o ţară în care domneşte mafia şi corupţia

20.09.2001, Erevan (ZENIT) - Papa Ioan Paul al II-lea va vizita Armenia, o ţară căreia secolul al XX-lea pare să îi fi furat viitorul. În timpul vizitei din 25-27 septembrie în prima ţară creştină din lume, Sfântul Părinte va vizita monumentul memorial Tzitzernagaberd, înălţat în amintirea victimelor persecuţiilor, precum şi mănăstirea Khor Virab. Cea mai importantă vizită va fi la Etchmiadzin, loc considerat a fi inima creştinismului armean.

În piaţa Republicii, din Erevan, unde pe vremuri se afla o impunătoare statuie a lui Lenin, acum se află o cruce imensă. Aceasta este înconjurată de 1.700 de lumânări pentru celebrarea de duminica aceasta a convertirii Armeniei la creştinism din anul 301. Două zile mai târziu va sosi „Hromy Pap” – Papa de la Roma. Armenii folosesc cuvântul tandru „pap”, un cuvânt străvechi care înseamnă bunic.

Pentru armeni, „creştinismul nu este un obicei, ci ceva natural. Nimeni nu va putea să îl ia de la noi”, se spune într-un document din 451, un timp în care ţara suferea din cauza credinţei. Înconjurată de musulmani, martirajul acestei ţări a ajuns la apogeu în 1915, odată cu exterminarea făcută de turci. A fost primul holocaust a secolului al XX-lea, cu un total de 1,5 milioane de morţi. Multe cărţi de istorie ignoră acest eveniment sau vorbesc despre el cu puţine cuvinte.

Armenia, o naţiune măreaţă în trecut, pare a nu avea viitor. Teritoriul ei a fost redus la o cincime din dimensiunea originală. Ea se uită cu nostalgie la Muntele Ararat, care se înalţă la vest de Erevan, dar care acum este în Turcia. Armenii sunt împrăştiaţi în întreaga lume. Ţara lor natală a fost lovită în 1988 de un cutremur devastator, apoi de războiul din Nagorno-Karabakh de la începutul anilor `90.

Astăzi ţara este guvernată de un aliat al lui Vladimir Putin, finanţat de Occident, şi supusă unui embargo impus de Turcia şi Azerbaijan, state musulmane vecine. Mafia şi corupţia devorează din interior Armenia. Aceasta este Armenia care va celebra vineri un deceniu de la dobândirea libertăţii, deşi nu are prea multe de celebrat.

Cum este viaţa în Armenia? Anahid, o studentă, răspunde repede: „Să supravieţuieşti este deja o mare victorie”. Ea îşi pierde din prieteni zilnic, aceştia mergând peste graniţă pentru un viitor mai bun. Valul constant de emigrare depopulează această ţară.

Oficial, Armenia are 3,5 milioane de locuitori, dar nimeni nu ştie cifra exactă. „Cea mai prudentă estimare afirmă că 800.000 de persoane au părăsit ţara, dar probabil că numărul real este peste 1.000.000, adică aproape unul la trei persoane”, explică Lyudmila Harutyunan, profesoară de sociologie la Universitatea din Erevan.

„În câteva decenii, Armenia va fi doar o amintire îndepărtată, precum civilizaţia asiriană”, afirmă cu tristeţe scriitorul şi regizorul Aghasi Aivasyan. Noua burghezie armeană predomină în oraş. Este elita de limbă rusă, care profită de tot felul de afaceri, şi care reprezintă 10% din populaţie, în timp ce 50% sunt sub limita sărăciei, iar restul supravieţuiesc cu 30$ pe lună.

Marile întreprinderi de pe vremea regimului sovietic sunt acum închise. Industria uşoară însă dă semne de revenire, şi încetul cu încetul apar şi investitorii străini. Armenia există mulţumită ajutorului extern: finanţe de la organizaţiile internaţionale, banii trimişi de emigranţi şi dolarii din diasporă. În lume, în afara Armeniei, există circa trei milioane de armeni, care nu s-au întors în ţară după căderea Uniunii Sovietice.

„Ne trimit bani, dar le este ruşine de noi”, spune Samuel Kazarian, faimosul sculptor care lucrează acum la noua Catedrală din Erevan. În opinia sa, este important să îţi trimiţi fiii să apere Nagorno-Karabakh, enclava armeană din Azerbaijan, care trece printr-un armistiţiu fragil, din 1994, aşteptând definirea statutului său juridic. Fostul preşedinte, Ter-Petrosian, era pregătit să semneze o înţelegere cu inamicul, dar, tocmai din această cauză, a fost obligat să demisioneze.

Există o poveste ce circulă în Erevan, în care statele fostei Uniuni Sovietice se află în faţa lui Dumnezeu Tatăl, dornice să afle când vor intra în normalitate. Peste 50-100 de ani, vine răspunsul. Toate ţările încep să plângă. În fine, vine rândul Armeniei să pună întrebarea. Dumnezeu nu răspunde, ci începe să plângă.