Pastorala Crăciun 2001 – PF Teoctist
21.12.2001, Bucureşti (Viaţa Cultelor) - „Astăzi, în mijlocul unor noi învăluiri lumeşti, Biserica noastră Ortodoxă – care păstrează în tezaurul ei mântuitor nu numai adevărata credinţă şi orânduielile lăsate ei de Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Apostoli, ci şi duhul începuturilor ei – continuă să călăuzească an de an pe fiii şi fiicele sale spre limanul conştiinţei fiecăruia dintre noi, luminată de Duhul Sfânt, încredinţându-ne că Fiul lui Dumnezeu a venit între noi să ne înalţe la slava Lui printr-o nouă şi duhovnicească naştere a noastră. Printr-o asemenea împreună-naştere are loc împărtăşirea fiecărui creştin dreptmăritor şi râvnitor de darurile cereşti ale unirii firii celei dumnezeieşti cu firea noastră omenească – fire căzută, lipsită de slava cu care o împodobise Creatorul la început. Chipul acestei coborâri a Dumnezeirii la starea noastră cea smerită, felul unirii firii dumnezeieşti cu firea umană îmbolnăvită de moarte îi va fi pururea de neînţeles scrutătoarei, dar mărginitei şi neputincioasei minţi omeneşti. (…)
Venirea Fiului (lui Dumnezeu) la noi s-a petrecut în cea mai adâncă tăcere şi în cel mai ascuns sălaş. (…) Dar, spre a înţelege acest adevăr, iubiţii mei, se cuvine să ne curăţim simţurile, să ne străduim să le păzim în pace şi linişte, încât să vedem cu ochii sufletului, aşa cum a văzut şi a cântat Sfântul Prooroc Isaia, cu sute de ani înainte de Naşterea Domnului, `că Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, al Cărui Nume este Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie` (Isaia 9, 5).
(…) Sărbătoarea Naşterii Domnului este ziua în care noi, oamenii, am fost ridicaţi la părtăşia cea mai strânsă cu Dumnezeu, ziua în care dumnezeiasca făgăduinţă a izbăvirii noastre a început să se împlinească. (…) Despre scopul naşterii Sale de la Duhul Sfânt şi din Sfânta şi Pururea Fecioară Maria, Însuşi Domnul ne învaţă, spunând: `Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: să mărturisesc pentru adevăr …` (Ioan 18, 37).
(…) Dacă nu ar fi avut această forţă eliberatoare adevărul adus lumii acum aproape două milenii, nu S-ar fi sălăşluit în trup omenesc, aidoma celui pe care îl purtăm noi, Făcătorul-a-toate. Iar Adevăr mântuitor, numim noi, cei care suntem chemaţi să dăm mărturie despre El, pe Însuşi Domnul Iisus Hristos şi toată învăţătura Sa, aşa cum ne-a lăsat-o El. (…)
De aceea, …, unde nu vom vedea smerenie neprefăcută şi evlavioasă închinare adusă Sfintei Treimi şi nu vom auzi mărturisirea limpede a Domnului Iisus Hristos ca singurul nostru Mântuitor şi al lumii întregi, prin Biserica întemeiată de El, să ştim că acolo adevăr nu este, ci doar întunecare sufletească, înşelăciune şi moarte (v. I Ioan 2, 22, 23). Acest adevăr se cuvine să-l punem în chip deosebit la inimă acum, la începutul noului mileniu, cu atât mai mult cu cât vedem că patimile omeneşti n-au limite, iar omenirea devine tot mai neputincioasă în a le stăpâni şi stăvili. (…) A crede în Hristos înseamnă astăzi a te simţi responsabil în toate, pentru toate şi pentru toţi, înseamnă a fi gata de a `mărturisi`, în orice împrejurări, `pentru adevăr`, arătând prin aceasta lumii că ai înţeles cu adevărat de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru noi: anume pentru a face cu putinţă ca firea noastră umană … să iasă de sub puterea păcatului şi morţii, primind ca dar al iubirii dumnezeieşti preschimbarea ei, prin harul divin cel necreat, şi învrednicirea ei de Împărăţia cerurilor. (…)
Chemaţi la această stare, noi trebuie să ne îndreptăm gândurile şi faptele noastre spre cer, spre Dumnezeu, spre împlinirea faptelor sale de iubire creştină către prietenii şi fraţii mai mici ai Mântuitorului. Aceştia care, împinşi de nefericirea lor, ne ies în cale pe neaşteptate: chipuri plăpânde de copii ai străzii, triştii locuitori ai caselor de copii abandonaţi, ai orfelinatelor, săraci de toate vârstele, bolnavii şi bătrânii fără sprijin, toţi poartă în ei chipul cel frumos al Pruncului Iisus. Să nu privim indiferenţi la degradarea familiei, la actele de violenţă, la starea adânc întristătoare în care se află o parte din tineretul nostru, pradă pierzaniei trupeşti şi sufleteşti. Deşi numeroşi preoţi şi credincioşi, cu sprijinul ierarhilor, se străduiesc să întemeieze pe lângă eparhii cămine de bătrâni, orfelinate sau cantine şi deşi s-au organizat centre de asistenţă socială şi alte forme de ajutorare a celor strâmtoraţi, …, totuşi se impune, iubiţi slujitori ai sfintelor altare, o mai mare implicare a noastră în faptele de ajutorare. Acestea ne înalţă spre Dumnezeu, iar adeseori ne şi apropie de semeni şi de fraţii noştri de alte credinţe sau etnii. Tuturor vă fac o frăţească şi stăruitoare chemare în slujirea `fraţilor`(…) Şi ca îndemn puternic întru zisa slujire a `fraţilor`, acum la început de mileniu, să avem şi pilda celui ce ne-a slujit nouă, ca neam, prin încreştinarea străbunilor noştri, prin luminarea sufletelor lor şi ale noastre cu lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, adică pe Sfântul Apostol Andrei – Ocrotitorul României. Lui, celui dintâi chemat dintre Apostolii Domnului, Sfântul Sinod al Bisericii noastre i-a proclamat de curând ziua de prăznuire, 30 noiembrie, drept sărbătoare naţională.
Acestea punându-vi-le la inimă şi dorindu-vă să vi se umple sufletul de pacea cerească şi de bucuria îngerească a sfintei zile a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vă îmbrăţişez cu părintească dragoste, rugând pe Pruncul Iisus să vă ajute să umblaţi cu vrednicie înaintea Domnului (…). „
