Întoarcerea tradiţionaliştilor brazilieni este un câştig pentru Vatican II

20.01.2002, Roma (ZENIT/Avvenire) - Decizia Papei Ioan Paul al II-lea de a permite fraternităţii schismatice să celebreze Liturghia conform ritului Sf. Pius al V-lea nu trebuie percepută ca un pas înapoi faţă de Conciliul Vatican II, a spus pr. Georges Cottier, teologul Casei Papale. „O veste bună – o rană vindecată exact în timpul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”, a spus pr. Cottier, comentând întoarcerea în sânul Bisericii Catolice a Fraternităţii Sf. Jean Marie Vianney, adeptă până acum a învăţăturii Arhiepiscopului francez Marcel Lefebvre.

Dominicanul Cottier a mai spus: „Încă de la început se întrevedea posibilitatea ca în anumite cazuri – de exemplu pentru preoţii bătrâni – să se permită celebrarea în continuare după acest rit”, al Sf. Pius al V-lea. El a continuat: „După schisma lui Lefebvre, Fraternităţii Sf. Petru i s-a permis să ţină vie această tradiţie. Mai mult, Papa a cerut ca în oraşele mari să existe un loc în care Liturghia să fie celebrată în limba latină, eventual chiar în ritul Sf. Pius al V-lea.”

– Care este povestea acestei schisme?
– Există multe aspecte în spatele schismei lui Lefebvre: respingerea învăţăturii Conciliului, a ecumenismului, a principiului libertăţii religioase – o respingere globală în care Liturghia a fost doar partea mai vizibilă, deşi mulţi l-au urmat pe Lefebvre tocmai pentru aceasta. De la ruptura din 1988 şi până astăzi, mai mulţi credincioşi s-au întors la comuniunea deplină cu Biserica Catolică. Principala condiţie a fost întotdeauna recunoaşterea deplină a învăţăturii Conciliului Vatican II, învăţătură pe care principalul grup, cel de Ecône, nu a acceptat-o niciodată până acum.

– Unul dintre stâlpii Conciliului Vatican II este „Sacrosanctum Concilium”, adică Constituţia despre Liturghie.
– Este unul dintre cele mai frumoase texte ale Conciliului, dar nu trebuie identificat cu toate modurile în care a fost pusă în practică reforma liturgică. Nu trebuie să uităm că în primii ani, în special în anumite ţări, a existat o mare dezordine. Să luăm de exemplu cântul gregorian. Într-o anumită etapă a fost respins cu putere, dar cu ce a fost înlocuit? Uneori cu cântece care nu prea sunt religioase, sau cu o Liturghie „sporovăită” în care nu este loc pentru tăcere. Unii au suferit din această cauză, iar unii au mers după Lefebvre fără să aibă poate o idee clară asupra problemei care apărea.

– Da, dar prin extinderea folosirii ritului Sf. Pius al V-lea, nu există riscul creşterii acestei confuzii?
– Diferenţa a fost dintotdeauna permisă. Eu sunt un dominican: până la Conciliu aveam o Liturghie dominicană care era o variaţiune a ritului roman. Unitatea nu era însă compromisă din această cauză. „Sacrosanctum Concilium” poate fi foare bine acceptat în paralel cu menţinerea specificului propriu.

Reforma liturgică a mai făcut un pas şi, privind la majoritatea catolicilor, a fost o opţiune potrivită. Totuşi, acest fapt nu înseamnă că dorinţa de a regăsi în tradiţie un sens mai profund al interiorităţii, al tăcerii, al frumuseţii este, în sine, inadmisibil.

– Cum poate fi împăcată această specificitate cu comuniunea efectivă cu întreaga Biserică?
– Mulţi lefebvrişti susţin că Liturghia „noastră” după ritul Papei Paul al VI-lea nu este validă. Cel puţin acum acest grup nu va mai gândi aşa. Încetul cu încetul trebuie să aşteptăm şi alţi paşi: de exemplu, ca ei să participe la concelebrări în ritul reformat. Totuşi, nu trebuie să ne grăbim. Important este ca în inimile lor să nu mai existe respingere. Comuniunea regăsită în Biserică are un dinamism intern propriu care o va maturiza.

– Odată cu gestul de vineri, implementarea Conciliului Vatican II a făcut un pas înainte sau înapoi?
– Cu siguranţă că înainte. Nu a existat intenţia de a crea rupturi cu Vatican II. Intenţia Conciliului a fost aceea de a plasa Biserica într-o mai mare consonanţă cu provocările pastorale, cu misiunea, cu cultul divin. A existat în Conciliu un simţ foarte puternic privind centralitatea liturgiei în viaţa Bisericii. Şi, dacă există un loc privilegiat pentru comuniune, acesta este tocmai Euharistia. Trebuie să ne bucurăm pentru această reconciliere.

Sper că gestul va deschide calea pentru alţii. În acest proces, comuniunea cu Succesorul lui Petru este fundamentală. La fel şi Liturghia: până acum, în Liturghia celebrată de lefebvrişti nu exista „comunicarea” cu Papa. De acum însă, cel puţin în Brazilia, situaţia nu va mai fi aceeaşi.