Critică asupra fimului despre Papa Pius al XII-lea şi Holocaust

17.02.2002, Vatican (ZENIT) - Publicaţia „Histoire du Christianisme” se va vinde săptămâna aceasta în Franţa cu un număr special intitulat: „Holocaustul şi Pius al XII-lea: cele trei ispite ale lui Costa Gavras”. Numărul special va analiza filmul „Amin”, care a fost prezentat miercuri la Festivalul de la Berlin, film inspirat din lucrarea anti-papală „Vicarul” a lui Rolf Hochhuth. ZENIT i-a luat un interviu istoricului Jean-Yves Riou, directorul publicaţiei, pentru a înţelege valoarea istorică a acestui film adaptat după carte.

– Aţi publicat deja un număr special din „Histoire du Christianisme” despre Papa Eugenio Pacelli, intitulat „Pius al XII-lea, Papa lui Hitler?” [numărul din 7 mai 2001], iar acum publicaţi încă unul ca răspuns la filmul lui Costantin Costa Gavras. În primul rând, aţi văzut filmul? Ce credeţi despre el?
– Da, am văzut filmul. „Amin” aminteşte de Holocaust, ceea ce este ceva bun. Holocaustul continuă să fie un subiect actual, care invită la reflecţie. În mod evident, „Amin” impresionează prin figura lui Kurt Gerstein [interpretată de Ulrich Tukur], şi cred că acest lucru este important, deoarece poate fi un fel de răspuns public la deliriul negării. Mai mult, „Amin” ridică probleme fundamentale: indiferenţa, responsabilitatea morală, tăcerea aparentă a lui Dumnezeu în vâltoarea răului, sensul vieţii. Acestea sunt întrebări excelente şi este perfect normal să ni le punem. Vă asigur că nu Costa Gavras le-a inventat.

Însă, din punctul meu de vedere, filmul dă nişte răspunsuri slabe. Dintr-un motiv foarte simplu: sacrifică istoria pe altarul „pamfletului” cinematografic. De fapt, Costa Gavras nu este prea interesat de întrebarea „cum?”. El trece imediat la întrebarea „de ce?”, şi dă apoi propriile sale răspunsuri, opinii.

– Aţi spune deci că este un „film bun”, aşa după cum a declarat miercuri agenţia France-Presse, denaturând afirmaţiile unui susţinător al Bisericii din Franţa?
– Dacă se judecă problema doar din punct de vedere cinematografic, aş spune da, de ce nu? „Amin” este un film bun, dar în această direcţie nu am competenţa de a judeca decât ca un simplu spectator. Dacă analizăm filmul din perspectiva problemelor ridicate, voi spune din nou că „Amin” este un film bun. Dacă însă ne referim la fundalul istoric şi la imaginea pe care filmul o dă despre Biserica Catolică în timpul războiului, atunci trebuie să spun că „Amin” este un film care deteriorează adevărul într-o caricatură. În loc să încurajeze reflecţia, încurajează prejudecăţile şi face din Biserica Catolică un ţap ispăşitor.

Ştiaţi că, după spusele lui Pinchas Lapide, consulul evreiesc în Milano, Biserica Catolică a fost instituţia care a salvat cei mai mulţi evrei în timpul războiului?

– Un personaj cheie în film este pr. Riccardo Fontana. Există mărturii istorice despre cine a fost el?
– Nu, spre deosebire de ofiţerul SS Gerstein, Fontana este un personaj imaginar. Urmărind filmul, spectatorul se va confrunta cu o dilemă permanentă: este o poveste sau istorie? Desigur, înţeleg limitele cinematografiei, dar în acest caz problema este gravă. Am putea spune că Fontana este o imagine inversată a tânărului Pacelli: este diplomat în Berlin, un roman dintr-o familie de avocaţi aflaţi în slujba Sfântului Scaun. Dar prin Fontana ni se spune că generozitatea este orientată greşit din momentul în care este îngrădită într-o instituţie.

Într-un cuvânt, ni se spune că religia poate fi acceptată ca un fenomen individual. Persoana lui Riccardo este foarte atrăgătoare, şi Mathieu Kassovits joacă acest rol foarte bine, dar odată instituţionalizată, religia nu mai este decât un loc al puterii, ca oricare altul, sau mai rele ca altele, deoarece este deghizată în sentimente bune.

– În film, Kurt Gerstein, ofiţerul SS, se întâlneşte în Berlin cu Mons. Orsenigo, Nunţiul Apostolic, şi îi spune despre tratamentul la care sunt supuşi evreii în Polonia. Cum a avut loc de fapt, din punct de vedere istoric, această întâlnire?
– Gerstein vorbeşte despre aceasta într-un raport din procesul de la Nuremberg: nu s-a întâlnit niciodată cu Nunţiul Apostolic. De aici se vede că întreg filmul se bazează pe o scenă imaginară. Este însă adevărat că Gerstein a mers la Nunţiatură. Nu se ştie exact când. Ştim că a vorbit cu un membru al Nunţiaturii, dar nu ştim cu cine. Aceasta este tot ce ştim. Este uşor de imaginat reacţia personalului Nunţiaturii la sosirea unui ofiţer SS care spune că a avut revelaţii.

Este logic să ne gândim că a fost o provocare. Au existat precedente. A gândi contrariul înseamnă a nu dori să recunoaştem cum erau naziştii – criminali înrăiţi – şi să înţelegem faptul că un stat totalitar este acela în care domnesc minciuna, acuzaţiile şi propaganda.

– Filmul, ca şi piesa „Vicarul”, este prezentat ca o denunţare a „tăcerii” Papei Pius al XII-lea.
– Da, mesajul fimului este: Papa Pius al XII-lea a ştiut şi a tăcut, şi dacă a tăcut aceasta se explică prin faptul că era „politician”, îngrijorat de ameninţarea comunistă, îngrijorat de supravieţuirea propriei sale Biserici, cu interesele ei înguste, şi poate – de ce nu? – pentru că era rasist şi anti-semit. Acestea sunt afirmaţii care nu pot fi probate, şi am demonstrat deja acest lucru în numărul 7 al publicaţiei noastre „Histoire du Christianisme”.

– Din punct de vedere istoric, se poate spune că Papa Pius al XII-lea „a vorbit deschis”? Ce anume ştia Papa?
– Trebuie făcută distincţie între „înainte” şi „după” Soluţia Finală. În 1942 începuseră să fie cunoscute crimele naziste, dar cu siguranţă nu se ştia ceea ce se ştie astăzi. Este un anacronism să crezi contrariul. Existau semnale serioase, informaţiile începeau să circule, dar totul părea atât de incredibil încât era greu de crezut, chiar şi de către cercurile evreieşti. Mai mult, naziştii în mod evident obişnuiau să creeze o aparenţă înşelătoare.

Papa Pius al XII-lea a rupt faimoasa sa „tăcere” în trei rânduri: în discursul său din Consistoriul de Crăciun din 1940, când Soluţia Finală nu începuse să fie pusă încă în practică; la 24 decembrie 1942, în mesajul său de Crăciun difuzat la radio, mesaj la care face referire şi filmul, dar într-un mod neclar; şi la 2 iunie 1943, în faţa Colegiului Sacru.

– Discursul de Crăciun din 1942 este foarte lung. Ce a spus Papa Pius al XII-lea?
– După cum arată şi lucrările istoricului Peter Gumpel, S.J., discursul demontează punct cu punct programul „Noii Ordinii” („Neue Ordnung”) anunţat de Hitler, care include teze rasiste. Desigur, el nu a exprimat respingerea în stilul de astăzi: erau primele zile ale radioului.

– De ce nu a folosit cuvântul „evrei” în mesajul său difuzat la radio?
– Subiectul a fost discutat în special cu americanii. Să fie folosit sau nu cuvântul „evrei”? S-a decis să nu se folosească, deoarece ar putea provoca furia lui Hitler – ştim aceasta dintr-un raport al Nunţiului din Berlin, care a trecut printr-o experienţă similară – şi aceasta ar fi dus la creşterea numărului de deportări. Informaţia poate fi găsită în „Actele şi Documentele Sfântului Scaun”, publicate între 1965 şi 1982 la cererea Papei Paul al VI-lea.

– Au înţeles naziştii denunţarea formulată de Papa Pius al XII-lea?
– Desigur, întreaga lume a înţeles mesajul de Crăciun din 1942. Serviciul secret german scria că Papa „i-a apărat pe evreii criminali de război”. Publicaţia „New York Times” scria de asemenea că Papa a luat apărarea evreilor. În esenţă, problema ridicată de film este: dacă Papa Pius al XII-lea ar fi vorbit pe faţă despre crimele naziştilor, ce s-ar fi întâmplat? Costa Gavras crede că aceasta ar fi dus la împiedicarea sau chiar oprirea sistemului nazist. Şi oferă şi o dovadă: protestul Bisericii a oprit operaţiunea T4, o crimă împotriva handicapaţilor. Adevărul este însă că naziştii s-au oprit doar pentru a lovi apoi şi mai puternic. Iar filmul „Amin” nu aminteşte despre aceasta.

În 1943, Papa Pius al XII-lea a explicat Cardinalilor de ce nu a denunţat mai categoric crimele naziştilor. El îi cunoştea bine pe nazişti, precum şi precedentele proteste publice care au sfârşit în mod tragic: un exemplu este în Olanda.

– Din punctul Dvs de vedere, ce este în joc în film?
– Este un film despre trecut, care ridică întrebări asupra prezentului. Cred că aceasta este intenţia profundă a lui Costa Gavras. El ridică problema indiferenţei, de ieri şi de astăzi, faţă de triumful cinismului, de ieri şi de astăzi. Obiectivul filmului merge de aceea dincolo de Papa Pius al XII-lea. De ce face un ţap ispăşitor din acest Papă? Nu este ceva raţional. Din punctul meu de vedere, în spatele cazului „Pius al XII-lea”, creştinismul însuşi este în joc. În mod special, creştinismul în expresia sa majoritară, anume catolicismul.

De ce? Deoarece Biserica Catolică continuă să fie astăzi singura comunitate care se străduieşte să spună care sunt binele şi răul „obiective”, adică independente de voinţa individuală. Această pretenţie este considerată nejustificată: acest film ar dori să demonstreze faptul că o instituţie „politică” ce a făcut atât de multe greşeli în trecut ar trebui să tacă astăzi.

Problema este susţinerea mesajului biblic pentru societatea de astăzi. Dacă el nu poate fi susţinut, aşa cum cred mulţi dintre contemporanii noştri, în mod inevitabil cei săraci şi slabi vor suporta consecinţele. Cred că de fapt fundamentele crimelor naziste sunt metafizice. Într-o încercare de a ucide Israelul, naziştii au încercat să ucidă mesajul biblic. De ce? Pentru că mesajul biblic nega dorinţa naziştilor de putere.