După patruzeci de ani: despre Conciliul Vatican II

11.10.2002, Cluj-Napoca (Catholica) - La 11 octombrie 1962, Papa Ioan al XXIII-lea deschidea lucrările Conciliului Vatican II. La 40 de ani de la acest eveniment, Catholica a stat de vorbă cu Protosincelul (Vicarul General al) Eparhiei de Cluj-Gherla, pr. Mihai Todea, despre Conciliu Vatican II şi despre implicaţiile lui.

– Pentru ce se spune despre Conciliul Vatican II că ar fi marcat o revoluţie în Biserica Catolică?
– Conciliul Vatican II a marcat într-adevăr o revoluţie în viaţa Bisericii; dar nu pentru că ar fi adus noutăţi dogmatice, ci pentru că a schimbat „optica” Bisericii asupra ei înşăşi şi asupra societăţii în care se găseşte. De fapt, lucrările Conciliului a marcat doar începutul unei revoluţii, care continuă şi astăzi în lumea întreagă. Reacţiile la Conciliu au fost variate, de la acceptare la respingere, sau ignorare. Cea mai vehementă reacţie, dovadă că Conciliul Vatican II a produs într-adevăr o revoluţie, a fost schisma lefebvristă, care l-a avut ca personaj principal pe Arhiepiscopul Marcel Lefebvre. Adepţii acestuia au fost nemulţumiţi de reforma produsă în ritul latin – reformă ce a condus la naşterea actualei Litrughii romane, care nu mai foloseşte obligatoriu limba latină. Lefevbriştii s-au rupt de Biserica Catolică şi folosesc şi astăzi Liturghia dinaintea Conciliului Vatican II, aşa numita Liturghie tridentină.

– Care au fost schimbările de „optică” despre care aminteaţi mai sus?
– Toate aceste schimbări îşi au rădăcina în Constituţia Dogmatică „Lumen gentium”, care vorbeşte despre Biserică. Acest document marchează trecerea de la afirmaţia că Biserica este o societate perfectă, rezervată exclusiv catolicilor (ceea ce implica faptul că mântuirea este rezervată exclusiv catolicilor), la afirmaţia că Biserica este un mister al planului divin de mântuire a sufletelor. Astfel, toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi se pot mântui, chiar dacă nu fac parte din Biserica Catolică. Aceasta a făcut posibilă deschiderea Bisericii Catolice faţă de toate cultele creştine şi faţă de necreştini, deschidere ale cărei rezultate le vedem chiar în aceste zile; mă refer la vizita pe care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române o face Pontifului Roman, ca răspuns la vizita pe care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o în România în mai 1999.

Pentru a nu fi înţeles greşit, trebuie să amintesc, în spiritul documentului „Dominus Iesus”, faptul că Biserica Catolică, chiar dacă afirmă că mântuirea poate fi obţinută şi în afara ei, se identifică cu Biserica lui Cristos. De aceea, să avem grijă să nu interpretăm greşit deschiderile Conciliului Vatican II, căzând într-o atitudine laxă faţă de apartenenţa religioasă, după expresia din popor: „tot un Dumnezeu este şi acolo”.

În fine, o altă consecinţă a schimbării de „optică” este promovată în Constituţia „Gaudium et spes”, ce vorbeşte despre relaţiile Bisericii cu lumea contemporană, care nu mai este privită ca un inamic ce trebuie combătut, ci ca un colaborator la binele oamenilor.

– Cum a pătruns Conciliul Vatican II în Bisericile locale?
– Pătrunderea învăţăturii conciliare la nivel local are mai multe aspecte. În primul rând, după cum am mai spus, Conciliul a marcat o schimbare de optică, iar aplicarea şi pătrunderea principiilor lui în Bisericile locale presupune o schimbare similară de optică şi a persoanelor care alcătuiesc Biserica locală. Iar aceasta nu se face peste noapte. Este vorba de un proces continuu de înţelegere şi aplicare a învăţăturii Conciliului Vatican II. Roade ale acestui Conciliu au apărut în timp şi continuă să apară. Exemple concrete sunt Codul de Drept Canonic apărut în 1983, Constituţia apostolică Pastor Bonus din 1983 (care a reformat Curia Romană), Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene apărut în 1990, Catehismul Bisericii Catolice apărut în 1992, precum şi numeroase alte documente ale Magisteriului Bisericii Catolice.

În al doilea rând, Conciliul Vatican II a sugerat înfiinţarea unor organisme, fără să descrie însă în detaliu structurile respective, lăsând aceasta la aprofundarea şi reflexia ulterioară a Episcopilor. Pe lângă reforma din Curia Romană, după Constituţia amintită anterior, roade ale Conciliului Vatican II sunt şi Sinodul Episcopilor, sau consiliul preoţesc şi consiliul pastoral, acestea din urmă privind direct Biserica locală. Şi din acest punct de vedere procesul de aplicare a Conciliului Vatican II a impus răbdare şi trecerea a mulţi ani.

– Ce ne puteţi spune despre situaţia din România?
– Pătrunderea învăţăturii Conciliului Vatican II la nivelul Bisericii locale din România are loc abia în zilele noastre, pentru că, aşa după cum bine ştim, lucrările conciliare au avut loc în plină perioadă comunistă, perioadă în care Biserica Catolică din ţara noastră nu a putut să îşi trimită reprezentanţi la lucrările Conciliului. Astfel că în primul rând Episcopii au trebuit să înţeleagă această învăţătură, pentru ca apoi să îi facă pe preoţi şi pe laici să o înţeleagă. Tipărirea pentru prima oară a documentelor Conciliului Vatican II a avut loc abia în 1990, adică la aproape 30 de ani de la desfăşurarea lui.

Datorită perioadei de persecuţie prin care a trecut Biserica noastră Greco-Catolică, preoţii au fost preocupaţi mai întâi de supravieţuirea lor şi a credincioşilor încredinţaţi, şi mai puţin de însuşirea învăţăturii şi de aplicarea Conciliului Vatican II. Acest proces, care ar fi trebuit să înceapă după terminarea Conciliului, în Biserica noastră a început abia în anii `90. Până la tipărirea documentelor conciliare, marea majoritate a preoţilor noştri doar auziseră despre un Conciliu Vatican II, necunoscând şi neavând informaţii complete despre învăţăturile noi emanate de acesta.

Un alt aspect care a întârziat procesul de aprofundare şi aplicare a Conciliului Vatican II a fost faptul că profesorii de la Institutele Teologice din Biserica noastră, care imediat după 1990 erau în totalitate oameni formaţi după tiparul Magisteriului pre-conciliar, nu îşi fundamentau cursurile pe Conciliul Vatican II. Au venit apoi profesori de teologie din străinătate, precum părinţii iezuiţi. În paralel, s-au întors de la Roma, ca profesori, primii studenţi trimişi la studii în Cetatea Eternă. Astfel au început să apară cursuri despre Conciliu Vatican II în special, şi cursuri de teologie în general formulate în spiritul conciliar. Aşa se face că doar acum, la mai bine de zece ani de la reintrarea în legalitate a Bisericii, asistăm la crearea structurilor prevăzute de Conciliul Vatican II şi de Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene.

– În încheiere, ce credeţi că ar trebui făcut pentru o mai bună difuzare a învăţăturii Conciliului Vatican II?
– Ceea ce este esenţial şi obligatoriu a început să se facă, şi anume fundamentarea pe Conciliul Vatican II a cursurilor predate în Institute şi Facultăţi de Teologie. Un alt aspect important este crearea structurilor pe care le prevede Codul Canonic. Cred apoi că preoţii ar trebui să predice de la amvon credincioşilor aceste învăţături. Şi nu numai atât, chiar şi laicii au obligaţia de a-şi însuşi aceste învăţături, aprofundând documentele Conciliului, pentru a înţelege care este rolul şi obligaţia lor în cadrul Bisericii. De aceea, o altă acţiune pe care trebuie să o facă Biserica Catolică din România este să înlesnească accesul credincioşilor la documentele Conciliare, dar şi la documentele post-conciliare, precum Catehismul Bisericii Catolice sau Codul Canonic, care toate împreună sunt absolut necesare în vederea punerii în practică a „Noii Evanghelizări” la care ne cheamă Biserica, prin Sfântul Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea.