Demonizarea globalizării este o greşeală de neiertat

10.11.2002, Roma (ZENIT) - Părintele Piero Gheddo, misionar al PIME (Institutul Pontifical pentru Misiunile Străine), director timp de 35 de ani al revistei „Mundo y Mision” (Lume şi misiune) şi autor a peste 70 de cărţi, cunoaşte foarte bine lumea misionară, îndeosebi zonele primei evanghelizări şi acolo unde Biserica a fost persecutată sau riguros controlată de regimuri autoritare.

În ultima sa carte „David y Goliat – Los catolicos y el desafio de la globalizacion” (David şi Goliat – catolicii şi sfidarea globalizării) a abordat acest fenomen nou care caracterizează panorama mondială. În acest interviu, a abordat unele argumente care au fost tratate de Forumul Social European care s-a încheiat sâmbătă la Florenţa.

– În momentul de faţă, tema globalizării este prezentă, cel puţin, în societate şi în mijloacele de comunicare, şi este obiectul dezbaterilor dintre cercetători, grupuri politice, religioase şi sociale. Ideea unei lumi ca un oraş global unic, bazat pe valori politice, economice şi etice comune, pe lângă faptul că îi surprinde pe oameni, provoacă reacţii diferite şi, în mod frecvent, opţiuni radicale precum cele ale „antiglobalizării”, amintite cu ocazia Forumului Social de la Florenţa. De ce există astfel de reacţii?
– Protestele împotriva globalizării sunt de înţeles. De fapt, iese în evidenţă tragedia lumii împărţită în două: nord şi sud. Cei care au prea mult şi cei care au prea puţin. Foamea în lume exista şi în trecut, însă oamenii care sufereau de foame trăiau necunoscuţi. Astăzi, dezvoltarea noilor tehnologii şi folosirea mijloacelor de comunicare fac aşa încât informaţia şi schimbul de idei să aibă loc mult mai rapid, ba mai mult, în timp real. Astfel, contrastele economice, sociale şi culturale dintre popoare prevalează cu putere: ne aflăm în mileniul trei de la Cristos, iar popoarele din Africa neagră, în general, practică şi astăzi, în zonele rurale, o economie de supravieţuire. În timp ce în 1960, Africa neagră exporta alimente, în momentul de faţă, importă aproximativ 30% din ceea ce consumă. Se întâmplă astfel deoarece cei bogaţi sunt din ce în ce mai bogaţi, iar cei săraci, din ce în ce mai săraci; în timp ce ţările globalizate progresează, ulterior, stopează şi regresează. Piaţa comună pare să fie vinovată şi totul ne face să ne gândim că globalizarea este noua problemă socială a secolului al XXI-lea.

– Atunci, „anti-globalizarea” are dreptate?
– În primul rând, ar trebui spus că în această atitudine în faţa fenomenului de globalizare lipseşte o analiză serioasă a dezvoltării şi a subdezvoltării. Datorită globalizării, în timpul ultimului secol, lumea a treia s-a dezvoltat în mare parte. Mă refer mai ales la Asia, unde progresul este evident în ţări foarte sărace precum Bangladesh, în timp ce a încetat în alte ţări dominate de dictaturi socialiste, care nu s-au deschis pieţei libere (Coreea de Nord şi Birmania). India a cunoscut ultima foamete în 1966. Acum, cu o populaţie de mii de milioane de locuitori, exportă alimente (în Africa, Orientul Mijlociu şi în Rusia), în timp ce în Etiopia şi Sudan se moare de foame. Conform unui studiu al Băncii Mondiale din anul 2002, între anii 1990 şi 1999, numărul săracilor care trăiau sub limita supravieţuirii a scăzut de la 27,6%, la 14,7% în Asia orientală şi în Pacific; de la 44 la 40% în Asia meridională; de la 16,8 la 12,1% în America Latină şi în Caraibe; de la 2,4 la 2,1% în Orientul Mijlociu şi în nordul Africii. Aşadar, cauza principală a abisului dintre bogaţi şi săraci nu este piaţa mondială.

– Care sunt atunci adevăratele cauze ale subdezvoltării?
– Acum câţiva ani, un misionar al Consolatei, mi-a spus în Tanzania: „Elementele principale ale subdezvoltării africane sunt patru: fanatismul, analfabetismul, guvernele corupte şi militarii”. Cauza principală pentru care se adânceşte abisul dintre bogaţi şi săraci este lipsa instruirii şi a creşterii democratice a popoarelor cele mai sărace. Politica „elitei” din guvern, în loc să sprijine educaţia şi sănătatea celor din mediu rural, privilegiază oraşele, cu scopul de a realiza metropole insuportabile şi campusuri abandonate. Dezvoltarea nu se poate face decât prin instruire, prin evoluţia mentalităţilor şi a culturilor, prin guverne stabile, prin libertate economică şi piaţă liberă mondială. De fapt, piaţa globală şi aceste ţări care trăiesc în pace sunt deschise economiei de piaţă şi posedă un suficient nivel de instruire şi de liberate economică; oferă posibilităţi de dezvoltare rapidă care înainte nu existau. La acest punct, este semnificativ să amintim experienţa pe care Papa Ioan Paul al II-lea a descris-o în „Redemptoris Missio”: „Dezvoltarea unui popor nu rezultă, în mod primar, nici din bani, nici din bunuri materiale, nici din structuri tehnice, ci din maturitatea mentalităţilor şi a obiceiurilor”. Gândindu-ne la toate acestea, trebuie să spunem totodată că sloganul „Sudul e sărac pentru că nordul e bogat” sau invers, este o minciună colosală care, în realitate, nu ajută ţările sărace.

– Există alte aspecte pozitive în fenomenul de globalizare?
– Aşa cum a spus Sfântul Părinte, „globalizarea, a priori, nu este nici bună nici rea. Depinde de modul în care o folosesc persoanele umane. Nici un sistem nu duce lipsă de scopuri, şi trebuie insistat în acest sens că globalizarea trebuie să fie în slujba persoanei umane, a solidarităţii şi a binelui comun”. Globalizarea prezintă şi aspecte negative, de aceea, în faţa unui fenomen atât de nou, trebuie să fim atenţi: să nu îl demonizăm, dar nici să nu îl exaltăm. Un alt aspect al globalizării – pentru mine este cel mai important, deşi nu se vorbeşte niciodată despre el – constă în fenomenul religios şi cultural care o caracterizează: popoare care trăiesc separat se întâlnesc, se confruntă, dialoghează; fac schimb de valori culturale şi religioase. Acest lucru este, fără îndoială, un aspect foarte pozitiv. Pentru întâia oară în istoria omenirii, există o mişcare de popoare care se îndreaptă spre unitate, nu spre diviziune; spre pace, nu spre război; spre drepturile omului, nu spre oprimare şi dictatură. De aceea, demonizarea globalizării ar fi o greşeală de neiertat. Trebuie îmbunătăţite mecanismele, regulile, punerea în practică, fără a merge împotriva unui drept care clădeşte o epocă, în mod inevitabil şi pozitiv. Timpurile noastre, şi îndeosebi cei tineri, au nevoie de optimism şi de speranţă, nu de pesimism. Din poziţia „anti-globalizării” nu aflăm decât pesimism şi idei preconcepute despre lumea modernă şi despre istoria popoarelor bogate şi creştine. Este condamnat răul, însă nu este recunoscut binele înfăptuit: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), de exemplu, s-a maturizat în societatea occidentală, sub influenţa Cuvântului lui Dumnezeu. Astăzi, principiile pe care le susţine sunt patrimoniul tuturor popoarelor…