Prima vizită a unui Papă la Parlamentul italian

14.11.2002, Roma (ZENIT) - Pentru întâia oară în istoria Italiei un episcop al Romei a vizitat Parlamentul Italiei, ocazie cu care Papa Ioan Paul al II-lea a propus ca relaţiile dintre Biserică şi Stat să fie marcate de „colaborare”, de „independenţă” şi de „autonomie”.

În discursul său de patruzeci de minute, întrerupt de douăzeci de ori de aplauzele parlamentarilor şi ale senatorilor reuniţi în sesiune comună, Suveranul Pontif a atins marile teme de actualitate în Italia şi în lume: criza demografică, provocările din sistemul educaţional, misiunea mijloacelor de comunicare, clemenţa faţă de deţinuţi, solidaritatea faţă de cei marginalizaţi, pericolul terorist…

Interesul cu care opinia publică a urmărit evenimentul (diferite canale de televiziune l-au transmis în direct) este greu de explicat dacă nu se ţine cont de faptul că din punct de vedere istoric a existat o teamă între Biserică şi Statul Italian, datorată vicisitudinilor de la 1870 (anexarea Statelor Pontificale, ş. a.).

Evenimentul a fost urmărit de 840 de jurnalişti italieni şi străini în trei săli de presă; în plus au fost montate ecrane uriaşe în faţa sediului celor două Camere (Senatul şi Parlamentul) pentru ca lumea să poată urmări discursul Papei.

Sfântul Părinte, după ce a amintit că relaţiile istorice dintre Italia şi Sfântul Scaun au trecut prin vicisitudini şi „contradicţii”, a considerat că această istorie a servit pentru maturizarea atât a Bisericii cât şi a ţării suscitând „impulsuri foarte pozitive”. În acest sens, Suveranul Pontif a vorbit de „apropiere” şi de „colaborare”, „în respectarea reciprocă a independenţei şi a autonomiei”.

Episcopul Romei a invitat astfel Italia să nu-şi piardă moştenirea umanistă şi creştină, care explică extraordinarul aport al acestei ţări la patrimoniul artistic mondial, şi că trebuie respectată demnitatea persoanei umane. Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat trei provocări concrete pe care trebuie să le înfrunte Italia în acest moment.

A menţionat, mai întâi, „criza naşterilor” – Italia este una dintre ţările cu un nivel de creştere demografică cel mai scăzut din lume – şi consecinţa „îmbătrânirii populaţiei”. În al doilea rând, a asigurat că viitorul unei ţări depinde de educaţia care li se oferă cetăţenilor acesteia, şi de aceea a cerut favorizarea calităţii sistemului educaţional, „în dialog direct cu familiile şi cu toate elementele care compun societatea”, şi a cerut ca oamenii politici să intervină pentru ca mijloacele de comunicare să devină factori educativi.

În al treilea rând, Papa s-a făcut purtătorul de cuvânt al celor mai defavorizaţi din ţară: a celor închişi, pentru care a cerut o „reducere a pedepsei”; a celor fără serviciu, în mare parte tineri; şi a imigranţilor. „Solidaritate” a fost unul din cuvintele cele mai des rostite de Suveranul Pontif în timpul discursului său.

În final, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut ca în actualul proces de unificare a bătrânului continent să nu se piardă „această extraordinară moştenire religioasă, culturală şi civilă care a contribuit la măreţia Europei de-a lungul secolelor”. Papa a făcut, totodată, referinţă la problema globalizării, tulburată de războaie, iar după 11 septembrie de ameninţările teribile ale terorismului care afirmă că motivaţiile sale sunt de natură religioasă.

„În această mare acţiune, de care vor depinde următoarele decade ale destinului omenesc – a spus Papa -, creştinismul are o actualitate şi o responsabilitate deosebită: vestindu-l pe Dumnezeul iubirii, se propune ca religie a respectului reciproc, a iertării şi a reconcilierii”.