Secretul adevăratei înţelepciuni

29.01.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul audienţei generale din această dimineaţă din Aula Paul al VI-lea, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit celor peste 3.000 de pelerini şi credincioşi veniţi din Italia şi din lumea întreagă despre darul înţelepciunii. În discursul său în limba italiană, Suveranul Pontif, reluând ciclul catehezei despre Psalmii şi Cânturile propuse în rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, a comentat Cântul din Cartea Înţelepciunii, cap. 9,1-6.9-11 (Laudele de sâmbătă, săptămâna a treia).

1. Cântul propus astăzi ne prezintă o mare parte dintr-o amplă rugăciune pusă pe buzele lui Solomon, care în tradiţia biblică este considerat regele drept şi înţelept prin excelenţă. Rugăciunea ne este oferită în capitolul al nouălea al Cărţii Înţelepciunii, o scriere din Vechiul Testament compusă în greacă probabil la Alexandria din Egipt, la începutul erei creştine. Putem observa aici expresia unui iudaism răbdător şi deschis al Diasporei ebraice din lumea elenă.

   Itinerarele gândirii teologice pe care ni le propune această carte sunt trei: nemurirea fericită ca punct final al existenţei celui drept (cfr. v. 1-5); înţelepciunea ca dar dumnezeiesc şi călăuză a vieţii, şi alegerile credinciosului (cfr. v. 6-9); istoria mântuirii, mai ales evenimentul fundamental al ieşirii de sub stăpânirea egipteană, ca semn al acelei lupte dintre bine şi rău, care duce la deplina mântuire şi răscumpărare (cfr. v. 10-19).

2. Solomon, care a trăit cu aproximativ zece secole înaintea autorului inspirat al Cărţii Înţelepciunii, a fost considerat însă strămoşul şi autorul ideal al întregii reflecţii sapienţiale posterioare. Rugăciunea sub formă de imn pusă pe buzele sale este o invocaţie adresată „Dumnezeului părinţilor şi Domnului milei” (9,1), ca să dăruiască darul atât de preţios al înţelepciunii.

   Este evidentă în textul nostru aluzia la scena relatată în Prima carte a Regilor, atunci când Solomon, la începutul domniei sale, merge pe înălţimea Ghibeonului, unde se afla un sanctuar, şi, după ce a celebrat o jertfă grandioasă, are în timpul nopţii un vis-revelaţie. La invitaţia lui Dumnezeu însuşi, de a-i cere un dar, el răspunde: „Dăruieşte-i dar robului tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău” (1Regi 3,9).

3. Punctul de plecare oferit de această invocaţie a lui Solomon este dezvoltat în Cântul nostru într-o serie de apeluri adresate Domnului, ca să dăruiască acea comoară de neînlocuit care este înţelepciunea.

   În fragmentul luat din Liturgia Laudelor aflăm aceste două implorări: „Dă-mi înţelepciunea… Trimite-o din sfintele tale ceruri, de lângă tronul slavei tale” (Înţelepciune 9, 4.10). Fără acest dar, ne dăm seama că suntem fără călăuză, ca şi cum am fi lipsiţi de steaua polară care să ne călăuzească în alegerile morale ale existenţei: „Eu sunt… om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinic să înţeleg judecata şi legile… de-i va lipsi înţelepciunea cea de la tine, (omul) ca nimica toată se va socoti” (v. 5-6).

   Este uşor de intuit că această „înţelepciune” nu este simpla inteligenţă sau abilitate practică, ci mai degrabă participarea la gândirea însăşi a lui Dumnezeu care „cu înţelepciunea sa a rânduit pe om” (cfr. v. 2). Este, aşadar, capacitatea de a pătrunde în sensul profund al fiinţei, al vieţii şi al istoriei, mergând dincolo de aparenţa lucrurilor şi a evenimentelor pentru a descoperi semnificaţia ultimă, voită de Domnul.

4. Înţelepciunea este ca o lumină ce luminează alegerile noastre morale de fiecare zi şi care ne călăuzeşte pe calea cea dreaptă, ca să „ştim ce este plăcut înaintea ochilor Domnului şi ce este drept, potrivit poruncilor lui” (cfr. v. 9). De aceea, în Liturgie ne rugăm cu cuvintele Cărţii Înţelepciunii la începutul zilei, tocmai pentru ca Dumnezeu să fie alături de noi cu înţelepciunea sa şi „să ne asiste şi să ne ajute în ostenelile” de zi cu zi (cfr. v. 10), făcându-ne cunoscut ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept.

   De mână cu Înţelepciunea divină, înaintăm cu încredere în lume. Ne agăţăm de ea, iubind-o cu o iubire sponsală, după exemplul lui Solomon care, conform tot Cărţii Înţelepciunii, mărturiseşte: „Mi-a fost dragă şi am cercetat-o din tinereţile mele şi am căutat să mi-o peţesc mireasă şi am iubit mult frumuseţea ei” (8,2).

5. Părinţii Bisericii au identificat în Cristos Înţelepciunea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Paul, care îl definea pe Cristos „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Corinteni 1,24).

   Încheiem cu o rugăciune a sfântului Ambrozie, care se adresează astfel lui Cristos: „Tu înveţi cuvinte bogate în înţelepciune, pentru că tu eşti Înţelepciunea! Tu îmi deschizi inima, Tu care ai deschis Cartea! Tu deschizi poarta din cer, pentru că tu eşti Poarta! Dacă vom pătrunde prin Tine, vom dobândi Împărăţia veşnică; dacă vom intra prin Tine, nu ne vom înşela, pentru că nu se poate înşela cel ce a intrat în sălaşul Adevărului” (Comentariu la Psalmul 118/1: Saemo 9, p. 377).