Rugăciunea, o rază de lumină într-o lume auto-suficientă
05.02.2003, Vatican (Catholica) - În această dimineaţă, Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit în Aula Paul al VI-lea cu mii de pelerini şi credincioşi veniţi din Italia şi din întreaga lume pentru a participa la audienţa tradiţională de miercuri.
Suveranul Pontif a continuat cateheza despre Psalmi şi Cânturi, meditând asupra rugăciunii de dimineaţă a Laudelor, în particular asupra Psalmului 116, din Laudele de sâmbătă din săptămâna a 3-a, cel mai scurt psalm din Psalteriu.
-
Continuând meditaţia noastră asupra textelor Liturgiei Laudelor, ne îndreptăm din nou atenţia asupra unui psalm propus deja, cel mai scurt dintre toate compoziţiile Psalteriului. Este Psalmul 116 pe care l-am ascultat puţin mai devreme, un fel de imn scurt, analog unei jaculatorii care se transformă într-o laudă universală adusă Domnului. Ceea ce este proclamat este exprimat prin două cuvinte fundamentale: iubire şi fidelitate (cfr. v. 2).
Prin aceşti termeni, Psalmistul ilustrează sintetic legământul dintre Dumnezeu şi Israel, subliniind relaţia profundă, leală şi plină de încredere dintre Domnul şi poporul său. Auzim aici ecoul cuvintelor pe care Dumnezeu însuşi le-a rostit pe Sinai prezentându-se în faţa lui Moise: „Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Exod 34,6).
-
Deşi scurt şi esenţial, psalmul 116 cuprinde miezul rugăciunii, care constă în întâlnirea şi în dialogul viu şi personal cu Dumnezeu. Într-un astfel de eveniment, misterul dumnezeirii se revelează ca fidelitate şi iubire.
Psalmistul adaugă un aspect particular al rugăciunii: experienţa de rugăciune trebuie să se răspândească în lume, să se transforme în mărturie pentru cei care nu împărtăşesc credinţa noastră. Într-adevăr, la început, orizontul se lărgeşte la „toate popoarele” şi la „toate naţiunile” (cfr. Psalm 116,1), pentru ca în faţa frumuseţii şi a bucuriei credinţei ele să fie cucerite de dorinţa de a-l cunoaşte, a-l întâlni şi a-l lăuda pe Dumnezeu.
-
Într-o lume tehnologică ameninţată de o eclipsă a sacrului, într-o societate care se complace într-o oarecare auto-suficienţă, mărturia celui ce se roagă este ca o rază de lumină în întuneric.
Într-un prim moment pare să stârnească doar curiozitatea, apoi poate să îndemne persoana gânditoare să îşi pună întrebări asupra sensului rugăciunii şi, în fine, poate să ducă la o creştere a dorinţei de a trăi această experienţă. De aceea, rugăciunea nu este niciodată un eveniment solitar, ci tinde să se lărgească până la a cuprinde lumea întreagă.
-
Acum însoţim Psalmul 116 cu cuvintele unui mare Părinte al Bisericii din Orient, sfântul Efrem Sirul, care a trăit în secolul al IV-lea. Într-unul dintre Imnurile despre credinţă, al paisprezecelea, el exprimă dorinţa ca lauda lui Dumnezeu să nu înceteze niciodată, implicându-i şi pe „toţi aceia care înţeleg adevărul” divin. Iată mărturia lui:
„Cum poate harpa mea, Doamne, să nu te mai laude? / Cum aş putea învăţa limba mea infidelitatea? / Iubirea ta a dat încredere nesiguranţei mele, / dar voinţa mea este încă nerecunoscătoare (strofa 9).
E drept ca omul să recunoască dumnezeirea ta, / e drept ca făpturile cereşti să laude umanitatea ta; / făpturile cereşti au rămas uimite văzând cât te-ai umilit, / iar cele de pe pământ văzând cât te-ai înălţat” (str. 10: L’Arpa dello Spirito, Roma 1999, pp. 26-28).
-
Într-un alt imn (Imnuri Nisibiene, 50), sfântul Efrem confirmă această angajare de laudă neîncetată, şi exprimă motivul acesteia prin iubirea şi mila dumnezeiască faţă de noi, aşa cum sugerează psalmul nostru.
„În tine, Doamne, să poată gura mea scoate lauda din tăcere. / Gurile noastre să nu înceteze a te lăuda, / buzele noastre să nu înceteze a te mărturisi; / lauda ta să răsune în noi! (str. 2).
Pentru că în Domnul e înrădăcinată credinţa noastră; / deşi departe, totuşi El e aproape în unirea de iubire. / Rădăcinile iubirii noastre să fie legate de El, / măsura plină a milei sale să se reverse asupra noastră” (str. 6: ibid., pp. 77, 80).
