Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt

12.02.2003, Vatican (Catholica) - În această dimineaţă, Papa Ioan Paul al II-lea a întâlnit, în Aula Paul al VI-lea, un grup de pelerini şi credincioşi veniţi din Italia şi din lumea întreagă pentru audienţa tradiţională din fiecare miercuri.

În cateheza de astăzi, Sfântul Părinte a continuat reflecţia asupra psalmilor şi a cânturilor propuse în rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, comentând Psalmul 117, din duminica săptămânii a 4-a (Lectura: Psalm 117, 1-2.19-20.22-23).

1. În toate festivităţile mai semnificative şi de bucurie din iudaismul antic – îndeosebi în celebrarea Paştelui – se cânta secvenţa de Psalmi de la 112 la 117. Acestei serie de imnuri de laudă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu i se spunea „Hallel egiptean”, deoarece în unul dintre ele, Psalmul 113 a, era evocat în mod poetic şi oarecum vizibil exodul lui Israel din pământul robiei, Egiptul faraonic, şi darul minunat al legământului divin. Ei bine, ultimul Psalm care marchează acest „Hallel egiptean” este tocmai Psalmul 117, proclamat acum şi pe care l-am meditat deja într-un comentariu precedent.

2. Acest cânt arată cu claritate un uz liturgic în templul din Ierusalim. În conţinutul său, de fapt, pare să se desfăşoare o procesiune, care începe printre „corturile drepţilor” (v. 15), adică în casele credincioşilor. Aceştia laudă ocrotirea mâinii dumnezeieşti, capabilă să tuteleze pe cel drept şi credincios chiar şi atunci când dau năvală duşmani cruzi. Imaginea folosită de psalmist este expresivă: „Înconjuratu-m-au ca albinele fagurele, dar s-au stins ca focul de spini şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei” (v. 12).

   În faţa eliberării de acest pericol, poporul lui Dumnezeu izbucneşte în „glas de bucurie şi de izbăvire” (v. 15) în cinstea „dreptei Domnului care s-a înălţat şi care a făcut putere” (cfr. v. 16). Aşadar, există conştiinţa că nu suntem niciodată singuri, în voia furtunilor stârnite de cei răi. Cu adevărat, Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt; dacă permite încercarea credinciosului său, nu îl dă totuşi morţii (cfr. v. 18).

3. La acest punct se pare că procesiunea atinge scopul evocat de psalmist prin imaginea „porţilor dreptăţii” (v. 19), adică a porţii sfinte a templului din Sion. Procesiunea însoţeşte eroul căruia Dumnezeu i-a dat victoria. El cere să i se deschidă porţile, ca să poată „lăuda pe Domnul” (v. 19). Împreună cu el „intră drepţii” (v. 20). Pentru a exprima încercarea grea pe care a biruit-o şi glorificarea care a urmat, el se compară cu „piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii”, care apoi „s-a făcut în capul unghiului” (v. 22).

   Cristos îşi va însuşi această imagine şi acest verset, la sfârşitul parabolei muncitorilor din vie ucigaşi, pentru a anunţa Pătimirea şi glorificarea sa (cfr. Matei 21,42).

4. Aplicând psalmul la sine, Cristos deschide calea interpretării creştine a acestui imn de încredere şi recunoştinţă faţă de Domnul pentru hesed al său, adică pentru fidelitatea sa plină de iubire, care răsună în întregul psalm (cfr. Psalm 117,1.2.3.4.29).

   Părinţii Bisericii au adoptat două dintre aceste simboluri. Mai întâi cel al „porţii dreptăţii”, pe care Clement Romanul o comenta astfel în a sa Scrisoare către Corinteni: „Multe sunt porţile deschise, dar cea a dreptăţii este în Cristos. Fericiţi sunt toţi cei care intră prin ea şi merg pe drumul sfinţeniei şi al dreptăţii, făcând totul în linişte” (48,4: I Padri Apostolici, Roma 1976, p. 81).

5. Celălalt simbol, unit cu cel precedent, este tocmai acela al pietrei. Ne vom lăsa, aşadar, călăuziţi în meditaţia noastră de sfântul Ambroziu, în a sa Expunere a Evangheliei după Luca. Comentând profesiunea de credinţă a lui Petru la Cezareea lui Filip, el aminteşte că „Cristos este piatra” şi că „nici discipolului său, Cristos nu îi refuză acest frumos nume, astfel încât şi el să fie Petru, ca să aibă de la piatră soliditatea perseverenţei, neclintirea credinţei”.

   Ambroziu introduce atunci îndemnul: „Străduieşte-te să fii şi tu o piatră. Dar pentru aceasta nu căuta în afara ta, ci în lăuntrul tău. Piatra ta sunt acţiunile tale, piatra ta este gândul tău. Pe această piatră trebuie zidită casa ta, ca să nu fie lovită de nici o furtună a spiritelor rele. Dacă vei fi o piatră, vei fi în Biserică, pentru că Biserica e pe piatră. Dacă vei fi în Biserică, porţile iadului nu te vor învinge” (VI, 97-99: Opere esegetiche IX/II, Milano-Roma 1978 = Saemo 12, p. 85).