Numai harul Domnului poate să dea consistenţă şi perenitate acţiunilor noastre

26.03.2003, Vatican (Catholica) - Sfântul Părinte a ţinut Audienţa generală de astăzi în Piaţa San Pietro, unde s-a întâlnit cu pelerinii şi credincioşii veniţi din Italia şi din alte părţi ale lumii. Cateheza de astăzi a Papei Ioan Paul al II-lea a fost dedicată Psalmului 89 (v. 1-4.12.14).

1. Versetele care au răsunat acum în urechile şi în inimile noastre constituie o meditaţie sapienţială care are, totuşi, şi un ton de rugăciune. Cel care se roagă Psalmul 89 pune, de fapt, în centrul rugăciunii sale una dintre temele cele mai explorate de filosofie, una dintre cele mai cântate de poezie, una dintre cele mai experimentate de omenirea din toate timpurile şi din toate regiunile de pe planeta noastră: vremelnicia omenească şi trecerea timpului.

   Să ne gândim la anumite pagini de neuitat din Cartea lui Iob în care este prezentată scena fragilităţii noastre. Noi, de fapt, suntem asemenea „celor ce locuiesc în locuinţe de lut, a căror obârşie este în ţărână, şi pe care îi striveşte ca pe o molie! De dimineaţă până seara sunt zdrobiţi, pier pe vecie fără să scape nimeni” (Iob 4,19-20). Viaţa noastră pe pământ este „ca o umbră” (cf. Iob 8,9). Tot Iob mărturiseşte: „Zilele mele sunt mai grabnice decât un aducător de veşti şi au fugit fără să vadă fericirea. S-au strecurat ca nişte bărci de papură, ca un vultur care să năpusteşte asupra prăzii sale” (Iob 9, 25-26).

2. La începutul cântului său, care este asemenea unei elegii (cf. Ps 89,2-6), psalmistul opune cu insistenţă veşnicia lui Dumnezeu timpului efemer al omului. Iată declaraţia mai explicită: „O mie de ani înaintea ochilor tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut, şi ca straja nopţii” (v. 4).

   Ca o consecinţă a păcatului originar, omul cade din nou în ţărâna din care a fost făcut, aşa cum s-a afirmat deja în relatarea Genezei: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (3,19; cf. 2,7). Creatorul, care plămădeşte în toată frumuseţea şi complexitatea ei natura umană, este şi cel care îl „întoarce pe om întru smerenie” (Ps 89,3). Iar „ţărâna”, în limbaj biblic, este şi expresia simbolică a morţii, a infernului, a tăcerii de mormânt.

3. Sentimentul limitării umane este puternic în această rugăciune. Existenţa noastră are fragilitatea ierbii care încolţeşte în zori; aude imediat şuieratul coasei care o reduce la o mână de fân. Prospeţimea vieţii este înlocuită curând cu ariditatea morţii (cf v. 5-6; cf Is 40,6-7; Iob 14,1-2; Ps 102,14-16).

   Aşa cum se întâmplă adesea în Vechiul Testament, acestei slăbiciuni radicale psalmistul îi asociază păcatul: în noi există limitarea, dar şi vinovăţia. De aceea, asupra existenţei noastre pare să cadă şi mânia şi judecata Domnului: „Ne-am sfârşit de urgia ta şi de mânia ta ne-am tulburat. Pusa-i fărădelegile noastre înaintea ta … Toate zilele noastre s-au împuţinat şi în mânia ta ne-am stins” (Ps 89,7-9).

4. La ivirea noii zile, Liturgia Laudelor ne eliberează, prin acest psalm, de iluziile noastre şi de orgoliul nostru. Viaţa umană este limitată – „zilele anilor noştri sunt şaptezeci, iar de voi fi în putere optzeci” – afirmă psalmistul. În plus, trecerea orelor, a zilelor şi a lunilor este ritmată de „osteneală şi durere” (cf. v. 10) şi anii înşişi se dovedesc a fi asemenea „unei suflări” (cf. v. 9).

   Iată, aşadar, marea lecţie: Domnul ne învaţă să „socotim zilele noastre” pentru ca, acceptându-le cu un realism sănătos, „să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune” (v. 12). Însă psalmistul îi cere lui Dumnezeu ceva în plus: ca harul său să sprijine şi să ne bucure zilele, deşi fragile şi marcate de încercare. Să ne facă să simţim gustul speranţei, chiar dacă valul timpului pare să ne poarte cu el. Numai harul Domnului poate să dea consistenţă şi perenitate acţiunilor noastre cotidiene: „Fie lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi şi lucrurile mâinilor noastre le îndreptează” (v. 19).

   Prin rugăciune cerem de la Dumnezeu ca o reflexie a eternităţii să pătrundă în scurta noastră viaţă şi în faptele noastre. Prin prezenţa harului său divin în noi, va străluci o lumină asupra trecerii zilelor, sărăcia va deveni glorie, ceea ce pare lipsit de sens va căpăta semnificaţie.

5. Să încheiem reflecţia noastră asupra Psalmului 89 dând cuvântul anticei tradiţii creştine, care comentează Psaltireal păstrând în fundal figura glorioasă a lui Cristos. Astfel, pentru scriitorul creştin Origene, în al său Tratat asupra psalmilor, care a ajuns la noi în traducerea latină a lui Ieronim, învierea lui Cristos este cea care ne dă posibilitatea, întrevăzută de psalmist, de a ne „bucura şi veseli în toate zilele vieţii noastre” (cf. v. 14). Şi asta deoarece Paştele lui Cristos este izvorul vieţii noastre dincolo de moarte: „După ce ne-am bucurat de învierea Domnului nostru, prin care credem de-acum că suntem mântuiţi şi că vom învia într-o zi şi noi, acum, petrecând în bucurie zilele care ne-au rămas din viaţa noastră, ne bucurăm pentru această încredere, şi cu imnuri şi cântări spirituale lăudăm pe Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru” (Origene – Gerolamo, 74 omelie sul libro dei Salmi, Milano 1993, p. 652).