Creştinul trebuie să ştie să discearnă semnele acţiunii divine

02.04.2003, Vatican (Catholica) - În cateheza de astăzi, din cadrul Audienţei Generale tradiţionale, Papa Ioan Paul al II-lea a comentat o cântare din cartea profetului Isaia (Is 42,10-16), din Laudele de luni a săptămânii a patra din Liturgia Orelor, continuând astfel seria de cateheze asupra psalmilor şi imnurilor propuse de rugăciunea Laudelor.

1. În cartea care poartă numele profetului Isaia, cercetătorii au identificat prezenţa a diferite glasuri, puse toate sub patronajul marelui profet care a trăit în secolul al VIII-lea î.C. Este şi cazul puternicului imn de bucurie şi de victorie care a fost proclamat acum ca parte a Liturgiei Laudelor din cea de-a patra săptămână. Exegeţii îl atribuie aşa-zisului Deutero-Isaia, un profet care a trăit în secolul al VI-lea î. C., în timpul întoarcerii evreilor din exilul din Babilon. Imnul se deschide cu un apel la „cântaţi Domnului cântare nouă” (cf. Is 42,10), ca şi în cazul altor psalmi (cf. 95,1 şi 97,1).

   „Noutatea” cântării la care invită profetul se referă desigur la deschiderea orizontului libertăţii, ca schimbare radicală în istoria unui popor care a cunoscut asuprirea şi şederea în pământ străin (cf. Ps 136).

2. „Noutatea” are adesea în Biblie nuanţa unei realităţi perfecte şi definitive. Este într-un fel semnul apariţiei unei noi ere a plinătăţii salvifice care marchează istoria tulburată a omenirii. Cântarea lui Isaia prezintă această tonalitate înaltă, care se potriveşte bine rugăciunii creştine.

   Lumea, în globalitatea sa care cuprinde pământ, mare, insule, deşerturi şi oraşe este invitată să înalţe către Domnul o „cântare nouă” (cf. Is 42,10-12). Întreg spaţiul este implicat cu marginile sale orizontale, care cuprind şi necunoscutul, şi cu dimensiunea sa verticală, care porneşte de la câmpia pustie, unde se află triburile nomade ale lui Chedar (cf. Is 21,16-17), şi urcă până în munţi. Acolo sus se poate aşeza cetatea lui Sela, identificată de mulţi cu Petra, în teritoriul edomiţilor, o cetate aşezată printre vârfuri stâncoase.

   Toţi locuitorii pământului sunt invitaţi să formeze un imens cor pentru a-l aclama pe Domnul cu bucurie şi pentru a-i da slavă.

3. După invitaţia solemnă la cânt (cf. v. 10-12), profetul îl aduce în scenă pe Domnul, reprezentat ca Dumnezeu al Exodului, care l-a eliberat pe poporul său de robia egipteană: „Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic” (v. 13). El seamănă groază printre duşmani, care-i asupresc pe ceilalţi şi făptuiesc nedreptate.

   Şi cântarea lui Moise îl descrie pe Domnul în timpul traversării Mării Roşii ca pe un „viteaz în luptă”, gata să întindă dreapta sa puternică şi să-i înspăimânte pe duşmani (cf. Ex 15,3-8). O dată cu întoarcerea evreilor din deportarea din Babilon e pe cale să aibă loc un nou exod, iar credincioşii trebuie să fie siguri că istoria nu e la mâna întâmplării, a haosului, sau a puterilor asupritoare: ultimul cuvânt este al lui Dumnezeu cel drept şi puternic. Cânta deja psalmistul: „Dă-ne nouă ajutor, ca să ne scoţi din necaz, că deşartă este izbăvirea de la om” (Ps 59,13).

4. Intrat în scenă, Domnul vorbeşte, iar cuvintele sale vehemente (cf. Is 42,14-16) se împletesc cu dreptate şi mântuire. El începe prin a aminti că „multă vreme” a tăcut, adică nu a intervenit. Tăcerea divină este adesea motiv de perplexitate pentru cel drept şi chiar de scandal, aşa cum dovedeşte strigătul prelung al lui Iob (cf. Iob 3,1-26). Totuşi nu este vorba de o tăcere care indică o absenţă, ca şi cum istoria s-ar lăsa pe mâna perverşilor iar Domnul rămâne indiferent şi impasibil. În realitate, acea tăcere izbucneşte într-o reacţie asemenea durerii unei femei care naşte care suspină, răsuflă şi strigă. Este judecata divină asupra răului, reprezentat prin imagini de uscăciune, distrugere, deşert (cf. v. 15), care are ca scop un rezultat viu şi fecund.

   De fapt, Domnul face să apară o lume nouă, o eră a libertăţii şi a mântuirii. Celui care era orb îi deschide ochii ca să se bucure de lumina care străluceşte. Drumul devine posibil de parcurs şi răsare speranţa (cf. v. 16), făcând posibilă încrederea în continuare în Dumnezeu şi în viitorul său de pace şi de fericire.

5. În fiecare zi credinciosul trebuie să ştie să discearnă semnele acţiunii divine, chiar şi atunci când aceasta este ascunsă de scurgerea, aparent monotonă şi fără ţel, a timpului. Aşa cum scria un apreciat autor creştin modern, „pământul e cuprins de un extaz cosmic: în el e o realitate şi o prezenţă eternă care, totuşi, în mod normal doarme sub vălul obişnuinţei. Realitatea eternă trebuie să se descopere acum, ca într-o epifanie a lui Dumnezeu, prin tot ceea ce există” (R. Guardini, Sapienza dei Salmi, Brescia 1976, p. 52).

   Descoperirea, cu ochii credinţei, a acestei prezenţe divine în spaţiu şi în timp, dar şi în noi înşine, este izvor de speranţă şi de încredere, chiar şi atunci când inima noastră este tulburată şi zguduită „precum tremură copacii pădurii din pricina vântului” (Is 7,2). Domnul, de fapt, intră în scenă pentru a conduce şi a judeca „lumea în dreptate şi popoarele în adevărul său” (Ps 95,13).