Unirea răspunde cititorilor – Monahismul în Biserici
11.04.2003, Blaj (Catholica) - În numărul pe luna martie al periodicului Unirea al Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, la rubrica Răspundem cititorilor, prof. Anton Rus răspunde la întrebarea: „În timp ce în Biserica Catolică există multe ordine călugăreşti, nu am auzit vorbindu-se de călugări protestanţi sau de ordine călugăreşti ortodoxe. De ce această diferenţă?”.
Prof. Anton Rus arată faptul că: „Multitudinea Ordinelor călugăreşti este un fenomen tipic al Bisericii Catolice, dar nu trebuie să uităm că acest lucru este rodul unei evoluţii verificată doar în Biserica latină, adică în Occident, mai ales după schisma din 1054. Atunci au început să apară Ordine călugăreşti, cu superior general şi mănăstiri afiliate, al căror număr creştea mereu până la multiplicarea verificată în sec. XIX-XX.”
Explicând diferenţa între monahismul latin şi cel răsăritean, ortodox, profesorul spune: „viaţa călugărească, în Occident, a vrut să fie mai aproape şi mai atentă faţă de nevoile Bisericii şi societăţii în domeniul educativ şi cel al asistenţei sociale. În cazul monahismului ortodox, acesta a mers întotdeauna pe linia unei separări de lume mai accentuate decât cel latin, în general trăind retraşi din lume, neavând nevoie să se diferenţieze în funcţie de nevoile pe care le îndeplineau în societate. Ei urmează toţi regula Sf. Vasile cel Mare şi deci nu există mai multe ordine sau congregaţii călugăreşti.”
Prof. Anton Rus oferă informaţii şi despre anglicani şi protestanţi, în al căror caz „viaţa călugărească a fost suspendată în sec. XVI odată cu Reforma. Reluarea monahismului s-a realizat doar în sec. XIX când au apărut la protestanţi (calvini, luterani) diferite comunităţi de călugări sau călugăriţe, precum Comunitatea de la Taize sau Surorile de la Darmstadt. Reluarea vieţii călugăreşti în Protestantism şi Anglicanism se explică prin cuvintele unui teolog protestant care vorbea despre un `monahism indispensabil`”, nu pentru că această stare ar fi superioară celei a creştinilor căsătoriţi, „ci pentru că orice comunitate creştină are nevoie de voluntari care să se consacre total în slujirea Evangheliei”.
