Dumnezeu este milostiv şi plin de iubire

14.05.2003, Vatican (Catholica) - Papa Ioan Paul al II-lea a ţinut Audienţa Generală din această dimineaţă în Piaţa Sfântul Petru, în prezenţa a mii de pelerini şi credincioşi veniţi din Italia şi din alte părţi ale lumii. În cadrul catehezei de astăzi, continuând seria de meditaţii asupra Psalmilor şi Cântărilor din rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, Suveranul Pontif s-a oprit la un fragment din Cartea lui Daniel (3,26-27.29.34-41), mai precis la rugăciunea pe care Azaria o înalţă din mijlocul flăcărilor.

1. Cântul care a fost proclamat acum aparţine textului în greacă al Cărţii lui Daniel, şi se prezintă ca o rugă înălţată Domnului cu ardoare şi sinceritate. Este glasul lui Israel care experimentează greaua situaţie a exilului şi a peregrinării printre popoare. Cel care intonează cântul este, de fapt, un evreu, Azaria, integrat orizontului babilonian al timpului exilului lui Israel, după distrugerea Ierusalimului din porunca regelui Nabucodonosor.

   Azaria, împreună cu alţi credincioşi evrei, este „în mijlocul cuptorului” (Daniel 3,25), ca un martir gata să înfrunte mai degrabă moartea decât să îşi trădeze conştiinţa şi credinţa. A fost condamnat la moarte pentru că a refuzat să adore statuia imperială.

2. Persecuţia este considerată în această Cântare drept o pedeapsă cuvenită prin care Dumnezeu purifică poporul păcătos: „În adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi – mărturiseşte Azaria -, din pricina păcatelor noastre” (v. 28). Ne aflăm aşadar în faţa unei rugăciuni penitenţiale, care nu culminează în descurajare sau teamă, ci în speranţă.

   Desigur, punctul de plecare este amar, tristeţea este mare, încercarea este apăsătoare, judecata divină asupra păcatului poporului este severă: „Şi nu mai este în vremea aceasta căpetenie, prooroc, nici conducător, nici ardere de tot, nici jertfă, nici prinos, nici tămâie, nici loc unde să aducem înaintea ta pârga noastră şi să aflăm har la tine” (v. 38). Templul din Sion este distrus, iar Domnul nu pare să mai locuiască în mijlocul poporului său.

3. În situaţia tragică a prezentului, speranţa îşi caută rădăcinile în trecut, adică în făgăduinţele făcute părinţilor. Se începe, aşadar, de la Avraam, Isaac şi Iacob (cf. v. 35), cărora Dumnezeu le făgăduise binecuvântare şi fecunditate, pământ şi măreţie, viaţă şi pace. Dumnezeu este fidel şi nu îşi va retrage făgăduinţele. Chiar dacă dreptatea cere ca Israel să fie pedepsit pentru vinovăţiile sale, rămâne siguranţa că ultimul cuvânt va fi acela al milostivirii şi al iertării. Deja profetul Ezechiel se referea la aceste cuvinte ale Domnului: „Oare voiesc eu moartea păcătosului, şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?… Eu nu voiesc moartea păcătosului” (Ezechiel 18,23.32). Desigur, acum este timpul umilirii: „Ne-am împuţinat mai mult decât toate neamurile şi suntem umiliţi astăzi, în tot pământul, pentru păcatele noastre” (Daniel 3,37). Totuşi, aşteptarea nu este cea a morţii, ci o aşteptare a noii vieţi, după purificare.

4. Cel ce se roagă se apropie de Domnul, oferindu-i jertfa cea mai de preţ şi cea mai plăcută: „inima căită” şi „sufletul zdrobit” (v. 39; cf. Psalm 50,19). Eu-l reînnoit de încercare şi oferit lui Dumnezeu, pentru ca El să îl primească în semn de convertire şi de consacrare binelui, este tocmai centrul existenţei.

   Prin această dispoziţie interioară încetează teama, dispare confuzia şi ruşinea (cf. Daniel 3,40), iar spiritul se deschide faţă de încrederea într-un viitor mai bun, când se vor împlini făgăduinţele făcute părinţilor.

   Fraza finală a rugăciunii lui Azaria, propusă de liturgie, are un puternic impact emoţional şi o profundă intensitate spirituală: „Acum urmăm ţie cu toată inima, şi ne temem de tine şi căutăm faţa ta” (v. 41). Este ecoul unui alt psalm: „Despre tine a spus inima mea: `Caută faţa lui`; faţa ta, Doamne, o caut” (Psalm 26,8).

   De-acum a sosit momentul în care drumul nostru părăseşte căile păcătoase ale răului, cărările întortocheate şi piezişe (cf. Proverbe 2,15). Pornim în urmarea Domnului, îndemnaţi de dorinţa de a întâlni faţa lui. Chipul lui nu este supărat, ci plin de iubire, aşa cum s-a arătat în tatăl milostiv faţă de fiul risipitor (cf. Luca 15,11-32).

5. Încheiem reflecţia noastră asupra Cântării lui Azaria cu rugăciunea compusă de sfântul Maxim Mărturisitorul în al său `Discurs ascetic` (37-39), în care pleacă tocmai de la textul profetului Daniel. „Nu ne părăsi pe noi pentru totdeauna, pentru numele tău, şi nu strica legământul tău (cf. Daniel 3,34-35) pentru îndurarea ta, o, Tatăl nostru care eşti în ceruri, pentru mila Fiului tău Unul Născut şi pentru milostivirea Duhului tău Sfânt… Nu nesocoti rugăciunea noastră, Doamne, şi nu ne părăsi pentru totdeauna.

   Noi nu ne încredem în faptele noastre de dreptate, ci în mila ta, prin care păstrezi neamul nostru… Nu dispreţui nevrednicia noastră, ci ai milă de noi după marea ta îndurare, şi după plinătatea milostivirii tale şterge fărădelegile noastre, ca să ne apropiem fără vină în faţa gloriei tale sfinte şi să ne învrednicim de ocrotirea Fiului tău Unul Născut”.

   Sfântul Maxim încheie: „Da, Doamne stăpâne atotputernic, ascultă rugăciunea noastră, pentru că noi nu ştim pe altcineva înafară de tine” („Umanità e divinità di Cristo”, Roma, 1979, p. 51-52).