Haosul şi armele nu conduc istoria

29.05.2003, Vatican (Catholica) - La Audienţa Generală pe care Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a ţinut-o ieri dimineaţă în Piaţa Sfântul Petru din Vatican au participat circa 18.000 de credincioşi şi pelerini veniţi din Italia şi din alte părţi ale lumii. Suveranul Pontif, continuând cateheza asupra psalmilor şi a cântărilor din rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, a reflectat asupra Psalmului 107 (Laude, săptămâna a 4-a).

1. Psalmul 107 care ne-a fost propus acum face parte din secvenţa psalmilor `Liturgiei Laudelor`, obiect al catehezei noastre. La prima vedere, el prezintă o caracteristică surprinzătoare. Alcătuirea sa nu este altceva decât fuziunea a două fragmente de psalmi preexistenţi, unul luat din Psalmul 56 (v. 8-12) şi celălalt din Psalmul 59 (v. 7-14). Primul fragment este sub forma unui imn, al doilea sub forma unei rugăminţi ce conţine cuvântul lui Dumnezeu care îi dă pace şi încredere celui ce se roagă.

   Această fuziune alcătuieşte o nouă rugăciune şi acest fapt devine exemplar pentru noi. În realitate, şi liturgia creştină se bazează adesea pe fragmente biblice diferite aşa încât ele se transformă într-un text nou, destinat să lumineze situaţii inedite. Rămâne totuşi legătura cu textul de bază original. În practică Psalmul 107 – dar nu este singurul; un alt exemplu se poate vedea, pentru a aminti o altă mărturie, în Psalmul 143 – arată cum Israel deja în Vechiul Testament reutiliza şi actualiza Cuvântul revelat al lui Dumnezeu.

2. Psalmul rezultat din această combinaţie este, aşadar, ceva mai mult decât simpla sumă sau juxtapunere a două fragmente preexistente. În loc să înceapă cu o rugăminte umilă ca în Psalmul 56, „Ai milă de mine, Dumnezeule” (v. 2), noul Psalm începe cu un anunţ ferm de laudă a lui Dumnezeu: „Gata e inima mea, Dumnezeule,… cânta-voi şi voi lăuda…” (Ps 107,2). Această laudă ia locul plângerii care constituia începutul Psalmului (cf. Ps 59,1-6), şi a devenit astfel baza ulteriorului cuvânt divin (Ps 59,8-10 = Ps 107,8-10) şi a rugăminţii care îl înconjoară (Ps 59,7.11-14 = Ps 107,7.11-14).

   Speranţa şi groază se unesc şi devin conţinutul noii rugăciuni, menită în întregime să semene încredere chiar şi în vremurile de încercare trăite de toată comunitatea.

3. Psalmul începe, aşadar, cu un imn de laudă plin de bucurie. Este un cânt de dimineaţă acompaniat de harpă şi de ceteră (cf. Ps 107,3). Mesajul este clar şi are în centrul său „bunătatea” şi „adevărul” divin (cf. v. 5): în ebraică, hésed şi ’emèt, sunt termeni specifici pentru a defini fidelitatea plină de iubire a Domnului faţă de alianţa cu poporul său. În baza acestei fidelităţi, poporul este sigur că nu va fi niciodată părăsit de Dumnezeu în abisul nimicului şi al disperării.

   Lectura creştină a acestui psalm îl interpretează într-un mod deosebit de sugestiv. În v. 6 psalmistul celebrează gloria transcendentă a lui Dumnezeu: „Înalţă-te (adică „fii preamărit”), peste ceruri, Dumnezeule!”. Comentând acest Psalm, Origene, celebrul scriitor creştin din secolul al III-lea, face trimitere la fraza lui Isus: „Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32) care se referă la răstignire. Ea are ca rezultat ceea ce versetul următor afirmă: „Ca să se izbăvească cei plăcuţi ai tăi” (Ps 107,7). Aşadar, Origene concluzionează: „Ce semnificaţie minunată! Motivul pentru care Domnul este răstignit şi înălţat e pentru ca cei plăcuţi lui să fie izbăviţi … Ceea ce am cerut s-a adeverit: el a fost înălţat iar noi am fost izbăviţi” (Origene-Gerolamo, 74 omelie sul libro dei Salmi, Milano 1993, p. 367).

4. Să trecem acum la a doua parte a Psalmului 107, care este un citat parţial din Psalmul 59, aşa cum s-a spus. Din teama lui Israel, care îl simte pe Dumnezeu absent şi distant („Tu, Dumnezeule, cel ce ne-ai lepădat pe noi”: v. 12), se înalţă cuvântul divin al Domnului care răsună în templu (cf. v. 8-10). În această revelaţie Dumnezeu se prezintă ca Stăpân şi Domn al întregului pământ sfânt, de la cetatea Sichem până la valea transiordanică Sucot, de la regiunile orientale din Galaad şi Manase până la cele centro-meridionale din Efraim şi Iuda, pentru a ajunge şi la teritoriile vasale dar străine din Moab, Edom şi Filistea.

   Prin imagini colorate în stil milităresc sau cu caracter juridic este proclamată domnia divină asupra pământului făgăduit. Dacă Domnul stăpâneşte, nu trebuie să ne fie teamă: nu suntem aruncaţi dintr-o parte într-alta de forţele obscure ale întâmplării sau ale haosului. Întotdeauna, chiar şi în momentele întunecate, există un plan mult mai înalt care conduce istoria.

5. Această credinţă aprinde flacăra speranţei. Dumnezeu va indica totuşi o cale de ieşire, adică o „cetate întărită” aşezată în regiunea din Idumea. Acest lucru înseamnă că, în ciuda încercării şi a tăcerii, Dumnezeu se va revela, pentru a sprijini şi a călăuzi pe poporul său. Numai de la el poate veni ajutorul decisiv şi nu de la alianţele militare externe, adică de la forţa armelor (cf. v. 13). Şi numai împreună cu El se va dobândi libertatea şi se vor împlini „lucruri mari” (cf. v. 14).

   Ne amintim împreună cu Sfântul Ieronim ultima lecţie a Psalmistului, interpretată în perspectivă creştină: „Nimeni nu trebuie să dispere pentru această viaţă. Îl ai pe Cristos şi ţi-e teamă? El va fi tăria noastră, El pâinea noastră, El călăuza noastră” (Breviarium in Psalmos, Ps. CVII: PL 26,1224).