Papa Ioan Paul al II-lea, văzut de purtătorul său de cuvânt

04.06.2003, Vatican (Catholica) - Acum câteva săptămâni, Papa Ioan Paul al II-lea a împlinit 83 de ani, iar peste câteva luni va celebra 25 de ani de pontificat. În preajma zilei sale de naştere, purtătorul său de cuvânt, Joaquín Navarro-Valls, într-un interviu acordat cotidianului italian `La Stampa`, a vorbit despre viaţa, preocupările şi momentele cele mai semnificative ale Papei.

– Acum câţiva ani, înainte de 2000, aţi afirmat că pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea era un pontificat în ascensiune. Aţi spune acelaşi lucru acum?
– Cu ce parametru se poate stabili orientarea – ascensiune, coborâre – pontificatului? Nu văd să fie altceva decât prin misiunea sa pontificală: deschiderea perspectivelor de transcendenţă, de bunătate şi de responsabilitate din epoca noastră. Şi din acest punct de vedere aş spune din nou că suntem într-o ascensiune care tinde să se realizeze tot mai rapid. Este ciudat, dar după 25 de ani de pontificat, Papa Ioan Paul al II-lea nu a epuizat repertoriul tematic. Şi nici nu a consumat patrimoniul iniţiativelor pastorale.

– Fiind o persoană mai apropiată de Papa Ioan Paul al II-lea, cum aţi putea descrie o zi normală din viaţa Papei? Nu ar trebui să se odihnească mai mult?
– Ziua sa de lucru include un volum mare de activităţi, cu mult mai mare decât cel al unui tânăr de douăzeci de ani. În fiecare zi are audienţe, întâlniri, discursuri, desigur, în multe limbi diferite. Sunt şi ore de lucru cu colaboratorii săi sau reuniuni interdicasteriale pentru a studia o temă ce necesită o mai mare aprofundare. În plus, sunt prânzurile şi cinele, o altă formă de lucru, unde sunt studiate alte probleme într-un climat neoficial. Şi acest lucru se întâmplă în fiecare zi, chiar şi sâmbăta. Duminica, sunt programate adesea celebrări mari în Piaţă, precum cele pentru canonizări.

Altă dată am menţionat că Papa, deşi vorbeşte foarte bine engleza, nu cunoaşte semnificaţia cuvântului „week-end”. Cred că în ciuda efortului pe care îl necesită, călătoriile reprezintă uneori o uşurare faţă de zilele obişnuite, din care fac parte şi orele – multe – de rugăciune personală. Tocmai din aceste ore de rugăciune capătă forţa care-i dă seninătate şi bună dispoziţie, de care Papa nu duce lipsă, desigur…

– De câteva luni circulă zvonuri despre demisie. Papa a dat să se înţeleagă că va continua atât timp cât Dumnezeu voieşte. Este şi acum o decizie în vigoare?
– Aceste zvonuri nu au nici o justificare obiectivă. Nu am auzit niciodată de la Sfântul Părinte vreo aluzie, directă sau indirectă, în acest sens. Pontificatul nu este comparabil cu alte slujiri sau funcţii… În plus, chiar dacă din punct de vedere teoretic şi în abstract s-ar putea studia tema la nivel academic, nu văd motivele care ar face să apară problema la nivel practic. Spuneam mai înainte că este vorba de un pontificat în ascensiune; pentru acest an, sunt programate deja cinci călătorii în străinătate, pe lângă vizita la Pompei.

– De câteva săptămâni se utilizează un scaun special pentru a uşura eforturile genunchiului drept al Papei. Cum au reuşit să-l convingă pe Papa Ioan Paul al II-lea să-l utilizeze?
– Unul din lucrurile cele mai extraordinare şi mai impresionante din aceşti ani este modul în care Papa a ştiut să accepte inevitabilele limitări fizice. Ceea ce ar fi putut fi un impediment, un obstacol în desfăşurarea activităţii pastorale, a fost în schimb integrat perfect în activitatea sa. S-ar putea spune chiar că aceste suferinţe s-au transformat mai mult într-un instrument decât într-o limitare.

În scrisoarea sa către persoanele în vârstă, scrisă acum câţiva ani, Papa spunea că „în ciuda limitărilor care au venit o dată cu vârsta, simt încă gustul pentru viaţă”. Cu un asemenea spirit, ce importanţă mai are un scaun? Acum câţiva ani, după ce i-a fost introdusă o proteză şi după dificultatea de a se mişca, un Episcop care se afla în vizită la Roma i-a spus Papei: „Sfinte Părinte, nu vă faceţi griji, Biserica nu se conduce cu un picior”. Acest comentariu l-a făcut pe Papă să râdă. Aşa că s-ar putea spune ceva similar: Biserica nu se conduce cu un scaun, dar de pe un scaun, da.

– Am privit cu câtă îngrijorare şi tărie a încercat Papa să împiedice războiul din Irak. Se pare că de la Jubileu şi până astăzi în cuvintele sale s-a accentuat preocuparea pentru viitor. Este o percepţie întemeiată? Ce îl preocupă pe Papa?
– Grija pentru viitor şi pentru prezent. În întreaga lume, chiar dincolo de graniţele catolicismului, Papa este privit drept cea mai înaltă autoritate morală. Acest lucru se vede în fiecare ocazie în care se prezintă o problemă etică în lumea de azi. În cazul războiului – al războaielor, pentru că sunt mai multe -, sunt unii care consideră că întrucât nu a fost evitat, trebuie să se vorbească de o pierdere. Dar nu este aşa. Validitatea opiniilor etice nu trebuie privită în termeni utilitarişti. Opiniile etice sunt necesare, mai ales, pentru a sensibiliza conştiinţa morală. Ele contribuie la adevărul lucrurilor. Papa revine mereu asupra marilor teme ale violenţei deoarece acestea îl îngrijorează: violenţa faţă de demnitatea umană, violenţa faţă de viaţa care ar trebui să se nască, violenţa faţă de dreptul fundamental al libertăţii de conştiinţă, violenţa în orice fel s-ar manifesta ea – şi care nu întotdeauna este într-o situaţie de război.

– Sunteţi de multă vreme alături de Papa Ioan Paul al II-lea. Ne-aţi putea relata vreun episod care vi se pare a fi semnificativ?
– Fiecare episod, pe lângă semnificaţia sa obiectivă, are o semnificaţie specială pentru fiecare persoană. Anul trecut, după călătoria extenuantă în Canada, Guatemala şi Mexic, şi după cea din Polonia, Papa a avut câteva zile libere la Castelgandolfo. Atunci a redeschis un „capitol închis” – aşa îl numise – al vieţii sale: poezia. Şi a început să scrie în această formă literară. Desigur, a utilizat imagini, impresii şi mai ales reflecţii pe care le-a adunat în trecut. Şi a rezultat cartea „Triptic Roman” care se editează în diferite limbi. În paginile acesteia se întâlneşte aceeaşi densitate şi prospeţime a operei sale poetice de acum cincizeci de ani, dar, totodată, totul e nou: temele, ritmul, chiar dramatismul liric. Pentru mine, această întoarcere a Papei la poezie este semnificativă. Mă impresionează, pentru că utilizează noi mijloace expresive nu din experimentalism literar, ci pentru a manifesta într-un alt mod mesajul care sălăşluieşte în sufletul Papei.

Un Papă, un bărbat în vârstă, cu câteva boli, cu foarte puţin timp pentru sine, care ia hârtia şi creionul şi scrie poezii! O poezie îndrăzneaţă, bogată, în care vorbeşte de iubirea umană ca şi cum ar fi un rapsod, şi de iubirea lui Dumnezeu ca un mistic. Repet: acest lucru mă impresionează. Cred că este ceva important!