Să trăim în adeziune faţă de voinţa lui Dumnezeu

03.07.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Audienţei Generale din această dimineaţă, care a avut loc în Aula Paul al VI-lea, Papa Ioan Paul al II-lea, în cateheza pe care a adresat-o miilor de pelerini, continuând seria de reflecţii asupra psalmilor şi a imnurilor din rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, a meditat asupra psalmului 145.

1. Psalmul 145, pe care l-am ascultat acum, este un „aleluia”, primul dintre cele cinci care încheie întreaga colecţie a Psaltirii. Tradiţia liturgică ebraică a utilizat deja acest imn ca un cânt de laudă pentru dimineaţă: el îşi are punctul culminant în proclamarea suveranităţii lui Dumnezeu în istoria umană. La sfârşitul Psalmului se declară, de fapt, că „Domnul stăpâneşte în veac” (v. 10).

   De aici rezultă un adevăr mângâietor: nu suntem abandonaţi, întâmplările din viaţa noastră nu sunt dominate de haos sau de întâmplare, evenimentele nu reprezintă o simplă succesiune de acte lipsite de orice sens sau scop. Din această convingere se dezvoltă o adevărată mărturisire de credinţă în Dumnezeu, celebrat printr-o serie de litanii în care sunt proclamate atributele iubirii şi ale bunătăţii care îi sunt proprii (cf. vv. 6-9).

2. Dumnezeu este creator al cerului şi al pământului, este păzitorul fidel al legământului încheiat cu poporul său, este Acela care îi îndreptăţeşte pe cei oprimaţi, care dă pâine celui înfometat şi-i eliberează pe cei închişi. El le deschide ochii celor orbi, îi ridică pe cei căzuţi, îi iubeşte pe cei drepţi, îl ocroteşte pe străin, îl sprijină pe orfan şi pe văduvă. El schimbă calea celor mândri şi stăpâneşte suveran asupra tuturor fiinţelor şi a tuturor timpurilor.

   Sunt douăsprezece afirmaţii teologice care, prin numărul lor perfect, doresc să exprime plinătatea acţiunii divine. Domnul nu este un stăpânitor distant de creaturile sale, ci este implicat în istoria lor, ca Acela care apără dreptatea, trecând de partea celor din urmă, a victimelor, a celor oprimaţi, a celor nefericiţi.

3. Omul se află, aşadar, în faţa unei alegeri radicale între două posibilităţi contrastante: pe de o parte există tentaţia de „a se încrede în cei puternici” (cf. v. 3), adoptând criteriile lor inspirate din răutate, egoism şi orgoliu. În realitate, acesta este un drum alunecos şi falimentar, este „o cărare strâmbă şi o cale piezişă” (cf. Pr 2,15), care are ca scop disperarea.

   Într-adevăr, psalmistul ne aminteşte că omul este o fiinţă fragilă şi mortală, aşa cum spune termenul însuşi `adam` care, în ebraică, face referinţă la pământ, la materie, la praf. Omul – repetă adesea Biblia – este ca un palat în ruină (cf. Qoh 12,1-7), ca o pânză de păianjen pe care vântul o poate spulbera (cf. Iob 8,14), ca un fir de iarbă care înfloreşte în zori iar seara se usucă (cf. Ps 89,5-6; 102,15-16). Când moartea cade asupra lui, toate proiectele sale se destramă şi redevine praf: „Ieşi-va Duhul lui şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor” (Ps 145,4).

4. Totuşi, există o altă posibilitate în faţa omului şi aceasta este exaltată de psalmist printr-o fericire: „Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob, nădejdea lui, în Domnul Dumnezeul lui” (v. 5). Aceasta este calea încrederii în Dumnezeu cel veşnic şi fidel. Termenul `amin`, care este termenul ebraic al credinţei, îndeamnă tocmai o bazare pe soliditatea de nezdruncinat a Domnului, pe veşnicia sa, pe puterea sa infinită. Dar mai presus de toate înseamnă a împărtăşi alegerile sale pe care mărturisirea de credinţă şi de laudă, pe care le-am descris mai devreme, a pus-o în evidenţă.

   Este necesar să trăim în adeziune faţă de voinţa lui Dumnezeu, să oferim pâine celor înfometaţi, să-i vizităm pe cei închişi, să-i sprijinim şi să-i mângâiem pe cei bolnavi, să-i apărăm şi să-i primim pe străini, să ne dedicăm celor săraci şi nefericiţi. De fapt, este însuşi spiritul Fericirilor; înseamnă să ne decidem pentru acea propunere de iubire care ne salvează încă din această viaţă şi care va fi apoi subiectul examinării noastre la judecata finală, care va pecetlui istoria. Atunci vom fi judecaţi asupra alegerii de a-l sluji pe Cristos în cel înfometat, însetat, străin, gol, bolnav, în cel închis. „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40): asta ne va spune atunci Domnul.

5. Să încheiem meditaţia noastră asupra Psalmului 145 cu o temă de reflectare care ne este oferită de tradiţia creştină.

   Marele scriitor al secolului al III-lea Origene, când ajunge la v. 7 al Psalmului care spune: „Domnul dă hrană celor flămânzi şi-i dezleagă pe cei închişi”, notează aici o referinţă implicită la Euharistie: „Ne este foame după Cristos, şi El însuşi ne va da pâinea cerească. `Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi`. Cei care vorbesc astfel, sunt înfometaţi; cei care simt lipsa pâinii, sunt înfometaţi”. Iar această foame este pe deplin săturată de Sacramentul euharistic, în care omul se hrăneşte cu Trupul şi Sângele lui Cristos (cf. Origene – Gerolamo, 74 omelie sul libro dei Salmi, Milano 1993, pp. 526-527).