Rugăciunea este generatoare de viaţă şi de mântuire
10.07.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Audienţei Generale de ieri, care s-a desfăşurat în Aula Paul al VI-lea, Papa Ioan Paul al II-lea a continuat seria de cateheze pe marginea psalmilor şi a cântărilor din rugăciunea de dimineaţă a Liturgiei Orelor, oprindu-se de această dată asupra Psalmului 142 (v.1-11), care exprimă rugăciunea omului deznădăjduit.
După cateheză, Sfântul Părinte a salutat, printre alţii, şi grupul de pelerini români din parohia romano-catolică din Oneşti (Dieceza de Iaşi). Suveranul Pontif s-a adresat în limba română grupului de credincioşi şi corului din această parohie: „Mult iubiţilor, cântaţi Domnului un cântec nou, cu inima şi cu viaţa voastră! Vă binecuvântez din inimă pe fiecare şi pe cei dragi ai voştri”.
1. Puţin mai devreme a fost proclamat Psalmul 142, ultimul dintre aşa numiţii „psalmi penitenţiali” în septenarul de rugăciuni distribuite în Psalteriu (cf. Psalmilor 6; 31; 37; 50; 101; 129; 142). Tradiţia creştină a utilizat toţi aceşti psalmi pentru a invoca de la Domnul iertarea păcatelor. Textul pe care dorim să îl aprofundăm astăzi era deosebit de îndrăgit de sfântul Paul, care a intuit în el păcatul radical din fiecare persoană umană: „Nimeni din cei vii, (o Doamne), nu-i drept înaintea ta” (v. 2). Această frază este asumată de Apostol ca bază a învăţăturii sale despre păcat şi despre har (cf. Galateni 2,16; Romani 3,20).
Liturgia Laudelor ne prezintă această rugăciune ca propunere de fidelitate şi de implorare a ajutorului divin la începutul zilei. Psalmul ne face de fapt să îi spunem lui Dumnezeu: „Fă să aud dimineaţa mila ta, că la tine îmi este nădejdea” (Psalm 142,8).
2. Psalmul începe cu o intensă şi insistentă invocaţie adresată lui Dumnezeu, fidel promisiunilor mântuirii oferite poporului (cf. v. 1). Cel care se roagă recunoaşte că nu are merite, şi deci îi cere cu umilinţă lui Dumnezeu să nu se comporte ca un judecător (cf. v. 2).
Apoi conturează situaţia dramatică, asemănătoare unui coşmar mortal, în care se zbate: duşmanul, care este reprezentarea răului în istorie şi în lume, l-a dus până în pragul morţii. Iată-l, de fapt, căzut în ţărână, care este o imagine a mormântului; iată întunericul, care este negarea luminii – semn divin de viaţă; iată, în fine, „morţii cei din veacuri”, adică cei care au murit (cf. v. 3), printre care i se pare că este deja alungat.
3. Însăşi existenţa psalmistului este devastată: nu mai are suflare, iar inima pare o bucată de gheaţă, incapabilă să mai bată (cf. v. 4). Credinciosului, căzut la pământ şi călcat în picioare, îi rămân libere numai mâinile, pe care le înalţă spre cer într-un gest care este, în acelaşi timp, implorare de ajutor şi căutare a unui sprijin (cf. v. 6). De fapt, gândul îi fuge în trecut când Dumnezeu a făcut minuni (cf. v. 5).
Această scânteie de speranţă încălzeşte gerul suferinţei şi al încercării în care cel ce se roagă se simte cufundat şi gata să fie doborât (cf. v. 7). Tensiunea este, totuşi, tot mai mare; dar o rază de lumină pare să se profileze la orizont. Trecem, astfel, la cealaltă parte a psalmului (cf. vv. 7-11).
4. Aceasta se deschide cu o nouă şi insistentă invocaţie. Credinciosul, simţind într-un fel că îşi pierde viaţa, strigă către Dumnezeu: „Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu” (v. 7). Ba chiar, se teme că Dumnezeu şi-a ascuns faţa şi s-a îndepărtat, abandonând-o şi lăsând-o singură pe creatura sa.
Dispariţia chipului divin face ca omul să cadă în deznădejde, ba chiar în moarte, deoarece Domnul este izvorul vieţii. Tocmai în această limită extremă apare încrederea în Dumnezeu care nu ne părăseşte. Cel ce se roagă îşi înmulţeşte rugăminţile şi le sprijină prin declaraţii de încredere în Domnul: „Că la tine îmi este nădejdea… la tine am ridicat sufletul meu… la tine alerg… tu eşti Dumnezeul meu…”. El cere să fie salvat de duşmanii săi (cf. vv. 8-12) şi eliberat de teamă (cf. v. 11), dar repetă şi o altă cerere, care exprimă o profundă aspiraţie spirituală: „Învaţă-mă să fac voia ta, că tu eşti Dumnezeul meu” (v. 10a; cf. vv. 8b.10b). Această admirabilă cerere trebuie să ne-o însuşim şi noi. Trebuie să înţelegem că binele nostru cel mai mare este unirea voinţei noastre cu voinţa Tatălui nostru ceresc, pentru că numai astfel putem să primim în noi întreaga sa iubire, care ne duce la mântuire şi la plinătatea vieţii. Dacă nu este însoţită de o puternică dorinţă de docilitate faţă de Dumnezeu, încrederea în El nu este autentică.
Cel care se roagă este conştient de acest lucru, şi deci exprimă această dorinţă. El face o adevărată mărturisire de credinţă în Dumnezeul salvator, care îl smulge din teamă şi îi redă gustul vieţii, în numele „dreptăţii” sale, cu alte cuvinte al fidelităţii sale iubitoare şi salvifice (cf. v. 11). Rugăciunea, plecând de la o situaţie plină de teamă, duce la speranţă, la bucurie şi lumină, printr-o adeziune sinceră la Dumnezeu şi la voinţa lui, care este o voinţă de iubire. Aceasta este puterea rugăciunii, generatoare de viaţă şi de mântuire.
5. Aţintindu-şi privirea asupra luminii de dimineaţă a harului (cf. v. 8), sfântul Grigore cel Mare, în comentariul său la cei şapte psalmi penitenţiali, descrie astfel zorile speranţei şi ale bucuriei: „Este ziua luminată de acel soare care nu cunoaşte apus, pe care norii nu îl pot întuneca şi ceaţa nu îl poate ascunde… Când va apărea Cristos, viaţa noastră, şi vom începe să îl vedem pe Dumnezeu cu faţa descoperită, atunci se va îndepărta orice negură a întunericului, se va risipi orice fum de ignoranţă, va fi împrăştiată orice ceaţă a ispitei… Aceea va fi ziua luminoasă şi splendidă, pregătită pentru toţi cei aleşi de Acela care ne-a smuls din puterea întunericului şi ne-a condus în Împărăţia Fiului său preaiubit.
Dimineaţa acelei zile este învierea viitoare… În acea dimineaţă va străluci fericirea celor drepţi, va apărea gloria, se va vedea bucuria imensă, când Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii sfinţilor, când va distrusă, în cele din urmă, moartea, când cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui.
În acea dimineaţă Domnul va face simţită îndurarea sa… spunând: `Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu` (Matei 25,34). Atunci se va arăta îndurarea lui Dumnezeu, pe care în viaţa prezentă mintea omenească nu o poate cuprinde. Într-adevăr, Domnul a pregătit, pentru cei care îl iubesc, ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi în inima omului nu a intrat” (PL 79, col. 649-650).
