Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire maternă

17.07.2003, Castelgandolfo (Catholica) - Ieri dimineaţă Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu credincioşii şi pelerinii reuniţi în curtea interioară a Palatului Apostolic din Castelgandolfo pentru obişnuita Audienţă generală de miercuri. Continuând seria de cateheze asupra Psalmilor şi Cântărilor propuse în rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, Suveranul Pontif a comentat un fragment din Cartea Profetului Isaia (Is 66,10-14a).

1. Imnul pe care l-am ascultat mai devreme este luat din Cartea lui Isaia, un cântec de bucurie în care predomină figura maternă a Ierusalimului (cf. 66,11) şi apoi grija iubitoare a lui Dumnezeu însuşi (cf. v. 13). Bibliştii consideră că această secţiune finală, deschisă spre un viitor minunat şi sărbătoresc, este mărturia unui glas din viitor, acela al unui profet care celebrează renaşterea lui Israel după perioada obscură a exilului babilonian. Suntem, aşadar, în secolul al VI-lea î.C., la două secole după misiunea lui Isaia, marele profet sub al cărui nume a fost pusă întreaga operă inspirată.

   Acum vom urmări intonarea plină de bucurie a acestui cântec scurt, ce începe cu trei imperative care sunt tocmai o invitaţie la fericire: „bucuraţi-vă”, „tresăltaţi de veselie”, „fiţi în culmea veseliei” (cf. v. 10). Acesta este un fir luminos care străbate adesea ultimele pagini ale Cărţii lui Isaia: cei întristaţi din Sion sunt mângâiaţi, încoronaţi, acoperiţi cu „untdelemn de bucurie” (61,3); profetul însuşi se „bucură întru Domnul, tresaltă de veselie sufletul său întru Dumnezeu” (v. 10); „în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli Dumnezeu” pentru poporul său (62,5). În pagina precedentă aceleia care acum este obiectul cântecului nostru şi al rugăciunii noastre, Domnul însuşi participă la fericirea lui Israel care e gata să se înfiinţeze ca naţiune: „Se vor bucura şi se vor veseli de ceea ce eu voi fi făcut, căci iată întemeiez Ierusalimul pentru bucurie şi poporul lui pentru desfătare. Şi mă voi bucura de Ierusalim, şi mă voi veseli de poporul meu” (65,18-19).

2. Izvorul şi raţiunea acestei tresăltări de bucurie interioare constă în vitalitatea regăsită a Ierusalimului, înviat din cenuşa ruinei, care căzuse asupra lui când armatele babiloniene l-au distrus. De fapt, se vorbeşte de „plânsul” său (66,10) de-acum uitat.

   Aşa cum se întâmplă des în diferite culturi, cetatea este reprezentată prin imagini feminine, ba chiar materne. Când o cetate este în pace, este asemănată cu sânul matern ocrotitor şi sigur; ba chiar este asemenea unei mame care-şi alăptează copii cu îmbelşugare şi gingăşie (cf. v. 11). În această lumină, realitatea pe care Biblia o numeşte, printr-o expresie feminină, „fiica Sionului”, adică Ierusalim, devine din nou cetatea-mamă care-i primeşte, îi hrăneşte şi-i desfată pe fiii săi, adică pe locuitorii săi. În această scenă a vieţii şi a gingăşiei coboară apoi cuvântul Domnului care are tonul unei binecuvântări (cf. vv. 12-14).

3. Dumnezeu recurge la alte imagini legate de fecunditate: de fapt, vorbeşte de fluvii şi torente, adică de ape care simbolizează viaţa, prospeţimea vegetaţiei, prosperitatea pământului şi a locuitorilor săi (cf. v. 12). Prosperitatea Ierusalimului, «pacea» (shalom) sa, dar generos al lui Dumnezeu, va asigura copiilor săi o existenţă înconjurată de gingăşie maternă: „vor fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi” (ibid.) iar această tandreţe maternă va fi tandreţea lui Dumnezeu însuşi: „După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi eu vă voi mângâia pe voi” (v. 13). Astfel, Domnul utilizează metafora maternă pentru a descrie iubirea sa faţă de creaturile sale.

   Şi mai înainte în Cartea lui Isaia apare un fragment care-i atribuie lui Dumnezeu un chip matern: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are milă? Chiar când ea îl va uita, eu nu te voi uita pe tine” (49,15). În Cântecul nostru cuvintele Domnului adresate Ierusalimului se încheie reluând tema vitalităţii interioare, exprimată printr-o altă imagine de fertilitate şi de energie: aceea a ierbii proaspete, imagine aplicată oaselor, pentru a indica vigoarea trupului şi a existenţei (cf. 66,14).

4. Ajunşi în acest punct, în faţa cetăţii-mamă, ne este uşor să ne lărgim orizontul privirii pentru a ajunge până la chipul Bisericii, fecioară şi mamă fecundă. Încheiem meditaţia noastră asupra Ierusalimului înviat printr-o reflecţie a sfântului Ambrozie, extrasă din opera sa Fecioarele: „Sfânta Biserică este neprihănită în uniunea sa maritală: fecundă prin naşterile sale, este fecioară prin castitatea ei, deşi este mamă prin fiii pe care-i naşte. Noi suntem aşadar născuţi dintr-o fecioară, care a zămislit nu prin lucrare omenească ci prin lucrarea Duhului. Suntem aşadar născuţi dintr-o fecioară nu prin dureri fizice, ci prin bucuria îngerilor. Ne hrăneşte o fecioară cu laptele trupului, dar cu acela despre care vorbeşte Apostolul, când spune că a alăptat, la vârsta fragedă, adolescentul popor al lui Dumnezeu.

   Ce femeie măritată are mai mulţi fiii decât sfânta Biserică? Este fecioară prin sfinţenia pe care o primeşte în sacramente şi este mamă a popoarelor. Fecunditatea sa este atestată şi de Scriptura care spune: `Mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat` (Is 54,1; Gal 4,27), mama noastră nu are bărbat, dar are un mire, pentru că atât Biserica în cadrul popoarelor cât şi sufletul din fiecare om – feriţi de orice infidelitate, fecunzi în viaţa duhului – fără să fi lipsiţi de ruşine, se unesc sponsal cu Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum s-ar uni cu un mire veşnic” (I,31: Saemo 14/1, pp. 132-133).