Dumnezeu este un părinte iubitor şi un judecător sever
24.07.2003, Castelgandolfo (Catholica) - Ieri dimineaţă, Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu credincioşii şi pelerinii reuniţi în curtea interioară a Palatului Apostolic din Castelgandolfo pentru obişnuita Audienţă generală de miercuri. Continuând seria de cateheze asupra Psalmilor şi Cântărilor propuse în rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, Suveranul Pontif a comentat Psalmul 146, care vorbeşte despre puterea şi bunătatea lui Dumnezeu.
1. Psalmul intonat acum este prima parte a unei compoziţii care cuprinde şi următorul psalm, 147, şi pe care originalul ebraic l-a păstrat în unitatea sa. Versiunea veche greacă şi cea latină au împărţit cântul în doi psalmi distincţi.
Psalmul începe cu o invitaţie la a-l lăuda pe Dumnezeu şi apoi enumeră o serie lungă de motive de laudă, toate exprimate la prezent. Este vorba de acţiuni ale lui Dumnezeu considerate drept caracteristice şi mereu actuale; sunt însă foarte diferite: unele privesc intervenţiile lui Dumnezeu în existenţa umană (cf Psalm 146,3.6.11) şi în particular în favoarea Ierusalimului şi a Israelului (cf v. 2); altele privesc universul creat (cf v. 4) şi îndeosebi pământul cu vegetaţia sa şi cu animalele (cf vv. 8-9).
Arătând, în încheiere, pe cine iubeşte Domnul, psalmul ne invită la o atitudine dublă: de teamă faţă de Dumnezeu şi de nădejde în mila lui (cf v. 11). Noi nu suntem lăsaţi în voia noastră sau a energiilor cosmice, ci suntem mereu în mâinile Domnului, conform planului său de mântuire.
2. După invitaţia festivă la laudă (cf v. 1), psalmul se desfăşoară după două curente poetice şi spirituale. Primul (cf vv. 2-6) introduce înainte de toate acţiunea istorică a lui Dumnezeu, sub chipul unui constructor care reclădeşte Ierusalimul reîntors la viaţă după exilul babilonian (cf v. 2). Acest mare artizan, care este Domnul, se revelează însă şi ca Părinte ce se apleacă asupra rănilor interioare şi fizice ale poporului său umilit şi oprimat (cf v. 3).
Sfântul Augustin, în Expunere la Psalmul 146 pe care a prezentat-o la Cartagina în 412, comenta astfel fraza „Domnul vindecă pe cei zdrobiţi cu inima”: „Cine nu are inima zdrobită nu este vindecat… Cine sunt cei care au inima zdrobită? Cei umili. Şi cei care nu o au zdrobită? Cei mândri. Inima zdrobită este vindecată, inima plină de mândrie este frântă. Ba chiar, cu probabilitate, este frântă tocmai pentru ca, odată zdrobită, să poată fi îndreptată, să poată fi vindecată… `El vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor`… Cu alte cuvinte îi vindecă pe cei smeriţi cu inima, pe cei care mărturisesc, care se pedepsesc, care se judecă cu severitate pentru a putea experimenta îndurarea lui. Iată pe cine vindecă. La sănătatea deplină se va ajunge totuşi la capătul stării muritoare prezente, când fiinţa noastră coruptibilă se va îmbrăca în incoruptibilitate, iar fiinţa noastră muritoare se va îmbrăca în nemurire” (5-8: Esposizioni sui Salmi, IV, Roma 1977, pp. 772-779).
3. Lucrarea lui Dumnezeu nu se manifestă însă numai prin vindecarea poporului de suferinţe. El, care îi înconjoară cu afecţiune şi grijă pe cei săraci, apare ca un judecător sever faţă de cei mândri (cf v. 6). Domnul istoriei nu este indiferent faţă de pervertirea celor puternici care cred că sunt singurii arbitri în evenimentele omenirii: Dumnezeu smereşte până la pământ pe cei care sfidează cerul cu mândria lor (cf 1Samuel 2,7-8; Luca 1,51-53).
Totuşi, acţiunea lui Dumnezeu nu se încheie în stăpânirea sa asupra istoriei; el este şi regele creaţiei, întregul univers răspunde chemării Creatorului său. El poate nu doar să numere mulţimea nemărginită a stelelor, ci este în măsură şi să atribuie fiecăreia un nume, definind aşadar natura şi caracteristicile lor (cf Psalm 146,4).
Profetul Isaia cânta: „Ridicaţi ochii în sus şi priviţi: Cine le-a zidit pe toate acestea? Cel ce scoate oştirea lor cu număr şi pe toate pe nume le cheamă” (40,26). „Oştirile” Domnului sunt, aşadar, stelele. Profetul Baruh continua astfel: „Stelele strălucesc la locul lor şi se veselesc. Chematu-le-a şi ele au răspuns: `Iată-ne!` Ele strălucesc cu bucurie pentru cel care le-a făcut” (3,34-35).
4. După o nouă invitaţie bucuroasă la laudă (cf Psalm 146,7), iată că începe al doilea curent al psalmului 146 (cf vv. 7-11). Este din nou prezentă în scenă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu în univers. Într-un peisaj adesea arid aşa cum este cel oriental, primul semn de iubire divină este ploaia care face să rodească pământul (cf v. 8). În acest fel Creatorul pregăteşte hrană animalelor. Ba chiar se îngrijeşte să dea de mâncare celor mai mici creaturi, precum puii de corb care strigă de foame (cf v. 9). Isus ne invită să privim „păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte” (Matei 6,26; şi cf. Luca 12,24 cu referinţa explicită la „corbi”).
Atenţia este îndreptată din nou de la creaţie spre existenţa umană. Astfel Psalmul se încheie arătându-l pe Domnul care se apleacă asupra celui drept şi smerit (cf Psalm 146,10-11), aşa cum s-a declarat deja în prima parte a imnului (cf v. 6). Prin două simboluri ale puterii, calul şi iuţeala piciorului, se trasează atitudinea divină care nu se lasă cucerită sau înfricoşată de putere. Încă o dată, logica Domnului ignoră orgoliul şi aroganţa puterii, şi este de partea celor credincioşi care „nădăjduiesc în mila lui” (v. 11), care se lasă conduşi de Dumnezeu în acţiunea lor şi în modul lor de a gândi, în modul lor de a planifica şi în însăşi viaţa lor de zi cu zi.
Printre aceştia trebuie să se situeze şi cel ce se roagă, întemeindu-şi speranţa în harul Domnului, sigur că este învăluit în mantia iubirii divine: „Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila lui. Ca să izbăvească de moarte sufletele lor şi să-i hrănească în timp de foamete… În el se va veseli inima noastră şi în numele lui cel sfânt am nădăjduit” (Psalm 32,18-19.21).
