Dumnezeu vorbeşte prin creaţie, revelaţie şi istorie

20.08.2003, Castelgandolfo (Catholica) - În această dimineaţă Sfântul Părinte s-a întâlnit cu pelerinii şi credincioşii adunaţi în curtea interioară a Palatului Apostolic din Castelgandolfo pentru tradiţionala Audienţă generală de miercuri. Suveranul Pontif a dedicat cateheza de astăzi reflectării asupra Psalmului 147, propus în vinerea din a 4-a săptămânii din rugăciunea de dimineaţă a Laudelor.

La încheierea Audienţei, după ce a salutat diferite grupuri de pelerini, Papa Ioan Paul al II-lea a adresat un apel în favoarea păcii în Orientul Mijlociu. „Tragicele veşti care ajung în aceste ceasuri de la Bagdad şi de la Ierusalim nu pot decât să ne producă tristeţe în inimi şi o dezaprobare unanimă”, a afirmat Suveranul Pontif.

„În timp ce încredinţăm milostivirii divine pe persoanele care au murit şi implorăm mângâiere pentru cei ce plâng, să-l rugăm pe Dumnezeul păcii ca să învingă în inimi înţelepciunea, iar responsabilii cu cele publice să ştie să frângă această funestă spirală de ură şi de violenţă”, a adăugat Papa Ioan Paul al II-lea în încheiere.

1. Psalmul care ne-a fost propus acum spre meditare constituie a doua parte a precedentului Psalm 146. Vechea traducere greacă şi cea latină, folosite de Liturgie, l-au considerat însă un cânt în sine, deoarece începutul său se distinge clar de partea precedentă. Acest început a devenit cunoscut şi datorită faptului că este pus adesea pe note în latină: Lauda, Jerusalem, Dominum. Aceste cuvinte de început constituie invitaţia tipică a imnurilor psalmice de a-l celebra şi a-l lăuda pe Domnul: acum, Ierusalimul, personificare a poporului, este cel interpelat ca să-l exalte şi să-l slăvească pe Dumnezeul său (cf. Ps 147,1).

   Imediat după aceasta este menţionat motivul pentru care comunitatea care se roagă trebuie să înalţe către Domnul lauda sa. Acest motiv are caracter istoric: Eliberatorul lui Israel din exilul babilonian a dat siguranţă poporului său „întărind stâlpii porţilor” cetăţii (cf. Ps 147,2).

   Când Ierusalimul a căzut sub atacul armatei regelui Nabucodonosor în anul 586 î.C., Cartea Plângerilor îl pusese în scenă pe Domnul însuşi ca judecător al păcatului lui Israel, în timp ce „surpa zidurile fiicei Sionului şi afunda porţile lui în pământ sfărâmând zăvoarele lor” (Lam 2,8.9). Acum, însă, Domnul este din nou ziditor al cetăţii sfinte; în templul înălţat din nou El îi binecuvântează iar pe fiii săi. Astfel, este amintită lucrarea realizată de Nehemia (cf Neh 3,1-38), care a refăcut zidurile Ierusalimului, ca să fie din nou o oază de linişte şi de pace.

2. Pacea, salom, este de fapt evocată imediat, şi datorită faptului că este conţinută în mod simbolic în însuşi numele Ierusalimului. Profetul Isaia promitea deja cetăţii: „Voi pune judecător al tău pacea şi stăpânitor peste tine dreptatea” (60,17).

   Dar, pe lângă faptul că înalţă din nou zidurile cetăţii, o binecuvântează şi o pacifică în siguranţă, Dumnezeu îi oferă Israelului alte daruri fundamentale: este vorba despre ceea ce este descris în încheierea psalmului. Aici sunt amintite într-adevăr darurile Revelaţiei, Legii şi prescripţiilor divine: „Vesteşte cuvântul său lui Iacob, îndreptările şi judecăţile sale lui Israel” (Ps 147,8).

   Se celebrează astfel alegerea lui Israel şi misiunea sa unică printre neamuri: aceea de a proclama lumii Cuvântul lui Dumnezeu. Este o misiune profetică şi sacerdotală, întrucât „este vreun popor mare, care să aibă astfel de aşezăminte şi legi drepte, cum este legea aceasta pe care v-o înfăţişez eu astăzi?” (Deut 4,8). Prin Israel şi, aşadar, şi prin comunitatea creştină, adică prin Biserică, Cuvântul lui Dumnezeu poate răsuna în lume şi poate deveni normă şi lumină pentru viaţa tuturor popoarelor (cf. Ps 147,9).

3. Până acum am descris primul motiv al laudei înălţate către Domnul: este o motivaţie istorică, adică este legată de acţiunea eliberatoare şi revelatoare a lui Dumnezeu faţă de poporul său.

   Însă există un alt motiv de laudă şi de tresăltare de bucurie: acesta este cu caracter cosmic, şi este legat de acţiunea creatoare divină. Cuvântul divin pătrunde cu forţă pentru a da viaţă fiinţei umane. Asemenea unui mesager, el străbate spaţiile imense ale pământului (cf. Ps 147,4). Şi imediat face să apară lucruri minunate.

   Iată că vine iarna care este descrisă prin fenomenele sale atmosferice cu o tentă de poezie: zăpada este asemenea lânii datorită culorii sale albe, negura este asemenea prafului deşertului (cf. v. 5), grindina este asemenea cu firimiturile de pâine aruncate pe pământ, gerul cuprinde pământul şi blochează vegetaţia (cf. v. 6). Este un cadru de iarnă care invită la descoperirea minunăţiilor creaţiei foarte pitoreşti şi într-o altă carte biblică, cea a Ecleziasticului (43,18-20).

4. Dar iată că tot prin acţiunea Cuvântului divin vine din nou primăvara: gheaţa se topeşte, vântul cald suflă şi face să curgă apele (cf. Ps 147,7), repetând astfel ciclul veşnic al anotimpurilor şi deci însăşi posibilitatea de viaţă a oamenilor.

   Desigur că nu au lipsit interpretările metaforice ale acestor daruri divine. „Fruntea grâului” făcea trimitere la pâinea euharistică. Ba chiar, marele scriitor creştin din secolul al treilea, Origene, a considerat acel grâu drept semn al lui Cristos însuşi şi, în particular, al Sfintei Scripturi.

   Acesta este comentariul său: „Domnul este paiul de grâul care a căzut la pământ şi s-a înmulţit pentru noi. Dar acest pai de grâu este deosebit de bogat. Cuvântul lui Dumnezeu este deosebit de bogat, cuprinde în sine toată savoarea. Tot ceea ce vrei, vine de la Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum povestesc evreii: atunci când mâncau mana, aceasta, în gura lor, căpăta gustul a ceea ce dorea fiecare dintre ei. Tot la fel şi în trupul lui Cristos, care este cuvântul de învăţătură, adică înţelegerea sfintelor Scripturi, pe cât este de mare dorinţa pe care o avem după ea, la fel de mare este şi hrana pe care o primim de la ea. Dacă eşti sfânt, afli mângâiere; dacă eşti păcătos, afli tulburare” (Origene – Gerolamo, 74 omelie sul libro dei Salmi, Milano 1993, pp. 543-544).

5. Aşadar, Domnul acţionează prin Cuvântul său nu doar în creaţie, dar şi în istorie. El se revelează prin limbajul mut al naturii (cf. Ps 18,2-7), dar se exprimă în mod explicit prin Biblie, prin comunicarea sa personală în profeţi şi prin cea deplină în Fiul (cf. Evr 1,1-2). Sunt două daruri diferite, dar convergente, ale iubirii sale.

   De aceea lauda noastră trebuie să se înalţe zilnic către cer. Este aducerea noastră de mulţumire, care răsare în zori în rugăciunea de Laudă pentru a-l binecuvânta pe Domnul vieţii şi al libertăţii, al existenţei şi al credinţei, al creaţiei şi al mântuirii.