Noul ciclu de cateheze ale Papei despre rugăciunea Vesperelor

09.10.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Audienţei Generale de ieri dimineaţă, din Piaţa Sfântul Petru, la care au participat circa 15.000 de credincioşi şi pelerini, Papa Ioan Paul al II-lea a început un nou ciclu de cateheze dedicate rugăciunii Vesperelor din cadrul `Liturgiei Orelor`. Cateheza de ieri a fost o introducere în Liturgia Vesperelor.

1. Întrucât „fiecare zi a peregrinării noastre pe pământ este un dar mereu nou” al iubirii lui Dumnezeu (Prefaţă a Duminicilor, VI), s-a simţit mereu în Biserică necesitatea de a dedica laudei divine zilele şi ceasurile existenţei umane. Astfel, zorii şi apusul soarelui, momente tipic religioase la fiecare popor, care au devenit deja sacre în tradiţia biblică a ofrandei de dimineaţă şi de seară a jertfei (cf. Ex 29,38-39) şi a tămâierii (cf. Ex 30,6-8), reprezintă pentru creştini, încă din primele secole, două momente deosebite de rugăciune.

   Răsăritul soarelui şi apusul lui sunt momente speciale ale zilei. Au un aspect de neconfundat: frumuseţea plină de bucurie a zorilor şi splendoarea triumfală a apusului marchează ritmurile universului, în care viaţa omului este profund integrată. În plus, misterul mântuirii, care se împlineşte în istorie, are momentele sale legate de etape diferite ale timpului. De aceea, odată cu celebrarea Laudelor la începutul zilei, în Biserică s-au celebrat şi Vesperele la apropierea serii. Ambele Ore liturgice posedă o funcţie proprie evocativă care aminteşte două aspecte esenţiale ale misterului pascal: „Seara Domnul este pe Cruce, dimineaţa învie… Seara povestesc pătimirile îndurate de El în moarte; dimineaţa proclam viaţa care răsare din El” (Sf. Augustin, Esposizioni sui Salmi, XXVI, Roma 1971, p. 109).

   Tocmai deoarece sunt legate de amintirea morţii şi a învierii lui Cristos, cele două Ore ale Laudelor şi ale Vesperelor, „după venerabila tradiţie a Bisericii universale, constituie două puncte de reper ale Oficiului zilei” (Sacrosanctum Concilium, 89).

2. În antichitate, după apusul soarelui, aprinderea opaiţului aducea în case o notă de bucurie şi de comuniune. Şi comunitatea creştină, aprinzând candela la căderea serii, invoca darul luminii spirituale cu sufletul plin de recunoştinţă. Era aşa-zisa „lucarnă”, sau aprindere rituală a candelei, a cărei flacără este simbolul lui Cristos, „Soarele care nu apune niciodată”.

   La căderea nopţii, de fapt, creştinii ştiu că Dumnezeu luminează chiar şi noaptea întunecată, cu splendoarea prezenţei sale şi cu lumina învăţăturilor sale. Trebuie amintit, în acest sens, imnul foarte vechi de lucarnă Fôs hilarón, inclus în liturgia bizantină, armeană şi etiopiană: „Isuse Cristoase, Lumină lină a sfintei măriri a Tatălui ceresc celui fărădemoarte, a celui sfânt, a celui fericit: ajungând la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Spiritul Sfânt Dumnezeu. Cade-se în toate timpurile să fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiule al lui Dumnezeu, cel ce dai viaţă: pentru aceasta lumea te preamăreşte”. Şi Occidentul a compus multe imnuri pentru a-l celebra pe Cristos lumină.

   Inspirându-se din simbolismul luminii, rugăciunea Vesperelor s-a dezvoltat ca jertfă vesperală de laudă şi de recunoştinţă pentru darul luminii materiale şi spirituale şi pentru darurile creaţiei şi răscumpărării. Sfântul Ciprian scrie: „Apunând soarele şi fiind ziua pe sfârşite trebuie să ne rugăm din nou. Într-adevăr, deoarece Cristos este adevăratul soare, la apusul soarelui şi al zilei acestei lumi, noi ne rugăm şi cerem ca din nou să vină asupra noastră lumina şi invocăm venirea lui Cristos care ne va conduce la harul luminii veşnice” (De oratione dominica, 35: PL 4,560).

3. Seara este timpul potrivit pentru a analiza, în faţa lui Dumnezeu, ziua care s-a scurs. Este momentul „pentru a aduce mulţumire pentru ceea ce am primit sau pentru ceea ce am săvârşit cu dreptate” (S. Basilio, Regulae fusius tractatae, Resp. 37,3: PG 3,1015). Este şi timpul în care cerem iertare pentru răul săvârşit, implorând de la milostivirea divină ca Cristos să strălucească din nou în inimile noastre.

   Cu toate acestea, căderea serii evocă şi mysterium noctis. Întunericul este simţit ca ocazie de ispite frecvente, de slăbiciune deosebită, de cedare la atacurile Celui Rău. Cu capcanele sale, noaptea se înalţă ca simbol al tuturor răutăţilor de care a venit Cristos să ne elibereze. Pe de altă parte, la fiecare lăsare a serii, rugăciunea ne face părtaşi de misterul pascal, în care „noaptea străluceşte ca ziua” (Exsultet). Astfel, rugăciunea face să înflorească speranţa în trecerea de la ziua tranzitorie la dies perennis, de la luminile slabe ale lumânării la lux perpetua, de la aşteptarea vigilentă a zorilor la întâlnirea cu Regele slavei veşnice.

4. Pentru omul din vechime, mai mult decât pentru noi, succesiunea nopţilor şi a zilelor reglementa existenţa, provocând reflectarea asupra marilor problemele ale vieţii. Progresul modern a alterat în parte raportul dintre viaţa umană şi timpul cosmic. Dar ritmul rapid al activităţilor umane nu i-a sustras cu totul pe oamenii de astăzi ritmurilor ciclului solar.

   De aceea, cele două puncte de reper ale rugăciunii zilnice păstrează întreaga lor valoare, fiind legate de fenomene de neschimbat şi de semnificaţii imediate. Dimineaţa şi seara constituie întotdeauna momente potrivite pentru a le dedica rugăciunii, atât comunitare cât şi private. Legate de momente importante ale vieţii şi activităţii noastre, Orele Laudelor şi ale Vesperelor se dovedesc a fi astfel un mijloc eficient pentru a orienta drumul nostru de zi cu zi şi pentru a-l îndrepta spre Cristos, „lumina lumii” (Ioan 8,12).