Papa văzut de un filosof
14.10.2003, Queretaro (Catholica) - Papa Ioan Paul al II-lea, în fiecare dintre cei 25 de ani de pontificat, a rupt tăcerea asupra esenţialului, a chestiunilor transcendentale care îl afectează pe om şi care sunt adesea uitate de societatea consumistă. Acest lucru îl constată filosoful mexican Rodrigo Guerra López, specialist în filosofia lui Karol Wojtyla, în cadrul unui interviu acordat agenţiei Zenit.
– Se poate face un bilanţ al pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea la aniversarea a 25 de ani?
– Nu este uşor. Totuşi, cred că pontificatul său a fost un efort de a întoarce privirea spre esenţial, adică de a ajuta lumea şi Biserica să regăsească în umanitatea lui Isus drumul spre descoperirea a ceea ce stă la baza umanului: Dumnezeu există şi este în mijlocul nostru.
– Se pare că există un paradox: figura Papei fascinează mulţimi de oameni şi mijloacele de comunicare şi în acelaşi timp pare că glasul lui nu este ascultat. Cărui fapt se datorează acest lucru?
– Papa Ioan Paul al II-lea este vicarul lui Cristos şi, ca atare, nu poate face mai mult decât să vestească faptul că creştinismul trebuie trăit. Libertatea este o condiţie esenţială pentru acceptarea adevărului Evangheliei. Atunci când există libertate există şi riscul de a nu primi propunerea. Totuşi, ceea ce trebuie subliniat este că efortul pe care îl face Papa Ioan Paul al II-lea constă tocmai în afirmarea faptului că Isus nu uită pe nimeni, chiar şi atunci când oamenii uneori îi întorc spatele.
Farmecul pe care îl suscită Papa nu cred că se datorează personalităţii lui, oratoriei sau „marketingului” său, ci mai degrabă faptului că adevărul Evangheliei provoacă conştiinţa şi o impresionează. Faptul că acest adevăr nu este ascultat în unele cercuri cred că se datorează mai mult incongruenţei creştinilor de rând. Iubirea, comuniunea şi iertarea sunt adevărate izvoare de reînnoire personală şi socială. Papa şi-a făcut partea sa. Mă întreb dacă am făcut-o şi noi pe a noastră.
– Ce tip de reînnoire personală a promovat Papa Ioan Paul al II-lea în timpul pontificatului său?
– Trăim într-o epocă de schimbări rapide şi profunde la nivel global. „Reînnoirea pentru a fi la zi” este un lucru comun. Papa Ioan Paul al II-lea, totuşi, nu utilizează nici o modă administrativă sau vreun umanism „uşor” pentru a promova schimbarea. În acest sens, este uşor de văzut cum Papa se întoarce la esenţial: nucleul afectiv al persoanei, inima, îşi poate împlini aşteptările numai printr-o întâlnire definitivă.
Ipoteza creştină corespunde celei mai profunde dorinţe a inimii. Totuşi, inima, prin puterea ei, este incapabilă să ajungă la ceea ce doreşte mai mult. Acesta este momentul în care descoperă importanţa gratuităţii, primatul harului. Persoana se reînnoieşte prin har. El este cel care face să sporească virtutea şi nu invers, aşa cum spun unii neo-pelagianişti.
– În sectorul social, oare unde a fost mai puţin ascultată propunerea sa de întoarcere la esenţial, la primatul persoanei?
– În sectorul socio-politic, cine îşi asumă puterea, mai devreme sau mai târziu ajunge să fie auto-referenţial, adică mijloc pentru sine. A asculta şi a învăţa de la altul este dificil datorită faptului că puterea exaltă eficacitatea şi întunecă capacitatea de a citi ceea ce este calitativ, uman, autentic „demn”.
Noile sinteze ale doctrinei sociale a Bisericii, stabilite de Papa Ioan Paul al II-lea, susţin pe drept că statul şi piaţa pot sluji şi sprijini persoana numai dacă situează drepturile şi cultura ei în centru. Nu este suficient să se afirme că persoana este demnă. Este necesar să se înţeleagă faptul că doctrina socială a Bisericii poate fi utilizată ca teorie critică în momentul planificării politicilor publice, de exemplu.
– Această „nouă sinteză a doctrinei sociale a Bisericii” face parte din moştenirea Papei Ioan Paul al II-lea pentru posteritate?
– De fapt, ruptura speculativă şi practică atât a colectivismelor cât şi a neoliberalismelor arată, în mod elocvent, că nu este de ajuns buna intenţie şi o anumită capacitate tehnică pentru a transforma statul şi societatea. Cei săraci nu pot continua să spere la infinit. Anarhia poate izbucni cu uşurinţă în scenariul politic atunci când nu vom înlocui statul-liberal-de-drept cu statul-social-de-drept. Papa Ioan Paul al II-lea prin magisteriul său a adus un aport calitativ nou în cadrul controversei despre stat: statul trebuie să se articuleze din nou cu cultura pentru a situa astfel socialul ca subiect al său.
– Unde se arată cu mai multă claritate această poziţie a Sfântului Părinte?
– În capitolul al cincilea din Enciclica „Centesimus annus”. Aici arată că statul şi oamenii săi trebuie să capete capacitatea de a „citi” socialul în termeni culturali. Evident, nu ne referim la cultura înţeleasă ca muzee, concerte şi balet. Ne referim la cultură ca „ethos” al unui popor: valori, simboluri, credinţe, istorie. Ne referim la motivele calitative care fac ca o societate să poată fi „subiect” şi nu „obiect” al puterii. Papa cheamă la această provocare: necesitatea de a crea „subiectivitate socială”.
