Căsătoria creştinilor între instituţie şi sacrament
30.10.2003, Traian (Catholica) - Ieri, în dimineaţa primei zile a seminarului „Pastorala familiei în Biserica locală – aportul persoanelor consacrate”, încheiat astăzi la Traian, gazda întâlnirii, pr. Gianfranco Maronese a susţinut un referat pe tema „Căsătoria creştinilor între instituţie şi sacrament”. Referatul a făcut o istorie a percepţiei asupra căsătoriei, a evoluţiei sacramentului, de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii creştine.
În primele trei secole, a spus pr. Gianfranco Maronese, căsătoria era ceva intern familiei, care avea doar nevoie de o aprobare a Episcopului, fără să existe vreo liturgie nupţială. Începând însă din secolul al IV-lea, în Occident apar primele mărturii ale unei liturgii nupţiale, pentru validitate fiind cerut însă doar consimţământul soţilor. În Orient însă căsătoria începe să fie celebrată de un preot, cu ceremonia încoronării mirilor, rămasă până astăzi. Astfel, concluziona părintele verbit, „în Occident, căsătoria rămâne pentru mult timp numai în sfera realităţilor pământeşti şi predomină o viziune mai juridică decât teologică”.
„Din secolului al X-lea până în secolul al XVI-lea, în Occident căsătoria începe să iasă din sfera privată pentru a deveni un fapt eclezial. Pentru a evita greşeli în căsătorie, s-a oferit celebrării un caracter public şi binecuvântarea nupţială a devenit obligatorie.” Astfel, căsătoria în faţa Bisericii a devenit obligatorie dar nu pentru validitate, ci numai pentru liceitate. Săracii nu îşi permiteau însă o astfel de celebrare, căsătoria rămânând pentru ei un eveniment privat. Aici intervine Conciliul din Trento care a promulgat un decret prin care „a decretat obligatorie pentru validitate celebrarea căsătoriei în prezenţa unui preot şi a doi martori. Astfel, căsătoria devine în mod definitiv un act public, comunitatea a avut un control mai bun asupra perechii, păstrând totuşi consimţământul liber dintre miri. Conciliul din Trento a contribuit în afirmare puterea bisericii asupră căsătoriei.”
Punctul slab al acelei epoci îl constituie definirea căsătoriei în Catehismul Conciliului din Trento ca „remedium concupiscentiae, adică ca remediu pentru a evita păcatele de instinct sexual”. Secolele următoare au marcat o evoluţie în percepţia asupra căsătoriei, conştientizându-se tot mai mult aspecte precum finalitatea procreerii, sau faptul că este, conform Sf. Alfons Maria de Liguori, un „dar reciproc”, ajungându-se apoi în 1930 la cunoscuta enciclică Casti connubii a Papei Pius al XI-lea, care „pune în evidenţă relaţia personală a mirilor, iubirea conjugală, dăruirea reciprocă, subliniind mai ales cooperarea activă a mirilor în harul sacramental”.
Pr. Maronese a subliniat în continuare schimbarea de viziune marcată de Conciliul Vatican II. „Accentul este pus mai ales pe ideea demnităţii căsătoriei, înţeleasă ca o comunitate profundă de viaţă şi de iubire. Protagoniştii căsătoriei sunt înşişi mirii; de fapt `ei, prin actul personal şi liber cu care se dăruiesc şi se acceptă reciproc, fondează o instituţie garantată de legea divină şi faţă de societate` (GS 48)” Căsătoria nu mai este văzută ca un remediu pentru concupiscenţă ci „devine calea sfinţeniei”, a mai afirmat pr. Maronese.
„Orizontul căsătoriei este amplu, deschis, dar trebuie aprofundat şi re-evanghelizat astăzi în lumina teologiei oferită nouă pentru aceste zile de Duhul Sfânt prin documentele Magisteriului, în special de Conciuliul Vatican II, prin aportul studiilor teologice şi spirituale, şi mai ales prin aportul şi mărturia laicilor, şi – nu de neglijat – prin aportul specific a persoanelor consacrate care au o mare dătorie da fi şi rămâne aşezate în însăşi inima Bisericii ca element decisiv pentru misiunea ei, pentru că să facă înţeleasă natură intimă a vocaţiei creştine”, a spus în încheiere pr. Gianfranco Maronese.
