Spiritismul este o formă greşită de căutare a adevărului (II)

03.11.2003, Roma (Catholica) - Continuăm interviul pe care Francesco Bamonte l-a acordat agenţiei Zenit, despre spiritism. Amintim că pr. Bamonte este un preot italian exorcist, călugăr în Congregaţia Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei, şi autor al unei cărţi recent apărute în Italia („I danni dello spirito” – Daunele sufletului, Ed. Ancora) despre acţiunea ocultă a celui rău şi despre presupusele convorbiri cu cei din lumea de dincolo.

– Care sunt daunele principale ale spiritismului?
– Neplăceri fizice de orice tip precum durerile puternice de burtă, de cap, de oase, stări de vomă, atacuri epileptice, furnicături la picioare, atacuri repetate de căldură şi frig, senzaţia sporită de teamă, depresiile, ticurile nervoase continue, imposibilitatea de a înghiţi mâncarea…

– Suficient…, şi totuşi mai sunt şi altele?
– Mă refeream doar la neplăcerile fizice, dar există mult mai multe: neputinţa de a dormi nici ziua nici noaptea, neputinţa de a studia sau de a lucra. Starea de agitaţie, teama de locurile întunecate, senzaţia de a fi apucat de braţe sau ca şi cum cineva ni s-ar aşeza pe genunchi. Unii experimentează pălmuiri invizibile sau muşcături care nu se văd, precum şi lovituri pe corp.

– Şi daunele psihice?
– Sunt fenomene de automarginalizare de contextul social şi cotidian, stări de dependenţă de alcool sau de droguri, pierdere a raţiunii şi a libertăţii, disocierea de personalitate până la a ajunge să simtă că cineva a intrat în propria persoană şi există voci care se suprapun în rugăciune şi blasfemie şi care induc la sinucidere.

Legat de daunele asupra locurilor, putem spune că sunt semnalate prin fenomene ale mişcării obiectelor fără o cauză sensibilă, sunete de uşi sau de instrumente muzicale care se aud deodată. Sau sunt lovituri în acoperiş, în pereţi, în podea, strigăte sau voci, sunete de paşi, viziuni de umbre sau prezenţe monstruoase.

– Ce este aşa-zisul spiritism pseudo-catolic?
– Intenţia inutilă de a concilia credinţa catolică cu spiritismul. Tocmai prin ceea ce am spus mai devreme se înţelege că acest lucru este absolut imposibil.

– Da, se înţelege perfect. Dar nu rareori întâlnim creştini superstiţioşi. Se poate corecta această tendinţă?
– Superstiţia este un păcat împotriva primei porunci. Credinţa creştină şi superstiţia sunt în contradicţie deschisă, şi fără îndoială, nu puţini creştini se tem de pisica neagră care le taie calea, de sarea care se varsă, de numărul 13 sau 17, şi poartă la vedere amulete sau talismane pentru a-şi asigura norocul sau pentru a îndepărta ghinionul. La fel, sunt mulţi creştini care în poarta casei au o potcoavă de cal. Nu rareori vedem catolici care fac gesturi precum coarnele cu degetele de la mână, sau care îşi încrucişează degetele de la mână în anumite momente. Este la fel de grav, mai ales dacă cineva e creştin, să creadă în horoscop, să consulte vrăjitori, să permită să i se citească în palmă sau să practice spiritismul.

Superstiţia îl ofensează pe Cristos deoarece dovedeşte o lipsă de abandonare şi de încredere în El. În evanghelizare, în predicarea de la liturghie şi în cateheză, este necesar să vestim că creştinul se încrede fără limite în Cristos, care îl eliberează şi îl salvează pe om de forţele răului care îl ameninţă. Superstiţia, însă, nu doar nu îl eliberează şi nu-l protejează de forţele răului, ci este o cale care îl înrobeşte pentru totdeauna.