Interviu: 5 ani de la numirea ca Nunţiu Apostolic în România

14.11.2003, Bucureşti (Catholica) - În luna noiembrie, IPS Jean-Claude Perisset aniversează două evenimente: la 12 noiembrie cinci ani de la Numirea ca Nunţiu Apostolic în România (acum şi în Republica Moldova), iar la 16 noiembrie şapte ani de la numirea ca Episcop titular de Accia. Catholica a avut onoarea să îi ia un interviu Excelenţei Sale, despre ce au însemnat aceşti cinci ani de activitate în România ca reprezentant al Sfântului Părinte.

– Acum cinci ani, Excelenţa Voastră a primit o nouă sarcină, de la cea de membru al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor la cea de Nunţiu Apostolic în România. Care a fost primul Dvs. gând referitor la acest lucru? Ce ştiaţi despre România, şi care erau atunci impresiile dumneavoastră despre ţara noastră?
– Nu aş spune „o nouă sarcină”, ci „o nouă misiune”, deoarece ca Episcop un Nunţiu primeşte o misiune, adică aceea de a fi părtaş la misiunea universală a Sfântului Părinte, care se îngrijeşte de „toate Bisericile”, slujind ca reprezentant sau „ambasador” al său într-o anumită ţară.

Primul meu gând a fost de recunoştinţă faţă de Sfântul Părinte, pentru că mi-a cerut să iau parte prin această nouă formă la propriul său minister – deoarece la acea vreme eram secretar asistent în Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor. Misiunea de a fi Nunţiu într-o ţară în care majoritatea populaţiei este ortodoxă îmi oferea o experienţă ecumenică mai directă cu Ortodoxia, dat fiind că eram de mai mulţi ani membru al Comisiei de Dialog Ecumenic dintre Roma şi Moscova.

Cunoşteam România doar parţial, din colaborarea sporadică la diferite dosare legate de România, pe când lucram în Secretariatul de Stat, respectiv în Consiliul pentru Unitatea Creştinilor, când l-am primit de mai multe ori pe ambasadorul de atunci al României pe lângă Sfântul Scaun.

Prima mea impresie despre România mi-am format-o când am venit la Bucureşti, la o întâlnire a OSCE despre minorităţi, în mai 1995. M-am întors la Roma cu o impresie foarte bună despre oraş, despre poporul foarte primitor, despre comunitatea catolică plină de bucurie şi de credinţă – fusesem invitat de Arhiepiscopul Ioan Robu să concelebrez Liturghia de seară din Catedrala Sf. Iosif în ajunul sărbătorii Înălţării la Cer a Domnului -, despre echipa foarte eficientă de la Nunţiatură, unde locuisem în timpul întâlnirii.

– Şi când aţi venit în România? Cum au fost primele contacte, cele diplomatice dar mai ales cu Biserica Catolică din România.
– Am sosit la Bucureşti pe 3 decembrie, şi era o după-amiază însorită, după zile cu ceaţă şi zăpadă. Am fost aşadar surprins să găsesc iarna deja instalată; dar primirea călduroasă de la aeroport din partea Episcopilor şi a ambasadorilor m-a făcut să înţeleg imediat cum îi primeşte România pe noii veniţi, şi am continuat să mă bucur de aceeaşi căldură la toate primele mele întâlniri, când l-am vizitat pe ministrul afacerilor externe, când i-am prezentat preşedintelui Emil Constantinescu scrisorile de acreditare, când i-am făcut o vizită de curtoazie Preafericitului Teoctist, şi când m-am dus să îl văd pe Cardinalul Alexandru Todea la Reghin, când i-am întâlnit pe Episcopi la Bucureşti, Blaj, Alba Iulia sau Iaşi, unde m-am putut bucura de asemenea de tradiţionalul concert de colinde de la Seminarului Teologic. Am simţit cu adevărat – şi încă simt – că sunt un membru al familiei, un Episcop între Episcopi confraţi, un frate între alţi fraţi.

– Cu siguranţă nu este doar o coincidenţă faptul că Nunţiul Apostolic pentru România care a pregătit vizita Papei aici în 1999 a activat înainte în cadrul Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor. Această experienţă anterioară a fost semnificativă pentru numirea Dvs., sau cel puţin v-a ajutat să pregătiţi călătoria apostolică a Papei în România?
– Aşa cum am menţionat mai înainte, cred că perioada de doi ani ca secretar asistent la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a fost unul dintre motivele pentru a fi numit în România, după ce am slujit deja timp de douăzeci de ani în diferite Nunţiaturi şi în Secţiunea Secretariatului de Stat pentru Relaţiile Sfântului Scaun cu Statele. Mai ales ţinând cont că prima mea îndatorire a fost aceea de a face posibilă vizita apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea, propusă deja de primul ministru Radu Vasile în timpul audienţei la Sfântul Părinte din iulie 1998.

Experienţa mea anterioară – atât diplomatică cât şi ecumenică – este desigur un sprijin pentru actuala mea implicare ca Nunţiu în România, ţară unde Biserica Ortodoxă cuprinde circa 87% din populaţie. Dar experienţa este una, iar activitatea de zi cu zi e alta, deoarece activitatea zilnică te îmbogăţeşte cu noi experienţe. Chiar dacă este adevărat, aşa cum spune proverbul, că „istoria se repetă”, sau cum se spune în cartea Ecleziastului că „nu e nimic nou sub soare” (Qo 1,20), fiecare zi aduce situaţii noi, noi probleme de examinat la care trebuie să încerc să găsesc răspunsuri potrivite, etc… De fapt, pregătirea vizitei apostolice a Sfântului Părinte la Bucureşti a fost o provocare minunată şi mi-a dat oportunitatea de a intra în contact, încă de la începutul şederii mele în România, cu varietatea multiplă a societăţii româneşti.

– În cinci ani, care au fost cel mai bun şi cel mai rău lucru pe care l-aţi descoperit la români? Sunteţi elveţian, şi aţi stat mult timp la Roma, în Africa de Sud – primul loc în care aţi activat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun -, în Peru, Franţa, Pakistan, Japonia. Ce puteţi spune despre români şi Biserica Catolică din România în comparaţie cu alte naţiuni?
– Voi vorbi numai despre lucrurile bune pe care le-am experimentat în timpul acestor cinci ani, şi am menţionat deja câteva în răspunsurile mele anterioare. Cele mai bune lucruri sunt în primul rând primirea călduroasă oferită pretutindeni „Ambasadorului Papei de la Roma”, mai ales atunci când vizitez parohii în timpul vizitelor mele în diferite Dieceze şi Eparhii, sau când sunt primit în unele comunităţi ortodoxe, ca de exemplu, chiar înainte de Paşti în 1999, la Râmnicu Vâlcea, de către Episcopul Gherasim, şi după aceea la mănăstirea Horezu şi mănăstirea „Într-un lemn”. În astfel de întâlniri, ca şi în multele interviuri cerute de jurnalişti, radiouri şi canale de televiziune, văd într-adevăr cât de mare este devotamentul poporului român faţă de Sfântul Părinte. Celebrările recente cu ocazia celei de a XXV-a aniversări a Pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea au dovedit, de asemenea, admiraţia de care se bucură peste tot în România, în toate sectoarele societăţii.

Nu doresc să fac nici o comparaţie între comunitatea catolică din România – cu cele două rituri ale sale, latin şi bizantin – şi celelalte comunităţi din locurile unde am fost înainte, deoarece este privilegiul Nunţiului, ca şi al colaboratorilor săi, să experimenteze ce înseamnă a exprima unitatea vizibilă a Bisericii slujindu-l mai direct pe Episcopul Romei, şi a primi astfel în numele lui atât de multe semne ale devotamentului faţă de el.

– Misiunea dumneavoastră ca Nunţiu Apostolic într-o ţară majoritar ortodoxă este una dificilă. Există oare un „conflict” între interesul Bisericii Catolice şi interesul progresului ecumenic? Care au fost cele mai mari provocări ale acestei perioade?
– Nu există „conflicte” între interesul Bisericii Catolice şi progresul ecumenic. Citind cu atenţie Enciclica despre ecumenism „Ut unum sint” („a crede în Cristos înseamnă a dori unitatea; a dori unitatea înseamnă a dori Biserica” – nr. 9), trebuie spus că nimeni nu poate fi astăzi membru al Bisericii fără a fi în acelaşi timp „ecumenic”. Aşadar, provocările Bisericii lui Cristos sunt provocări ecumenice, deoarece toţi discipolii lui Cristos numai împreună pot împlini misiunea de răscumpărare a lumii. Amintiţi-vă cuvintele lui Cristos: „ca toţi să fie una… pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21).

Acest lucru înseamnă că misiunea Nunţiului în România – ca oriunde de altfel – ca reprezentant al Papei, centru vizibil al unităţii Bisericii lui Cristos, este în mod necesar una ecumenică, în special atunci când Nunţiul trebuie să îşi exercite misiunea într-o ţară unde majoritatea populaţiei aparţine unei Biserici care nu este încă în unitate deplină cu Episcopul Romei.

– În finalul interviului, după aceşti cinci ani de experienţă, ce ar dori Excelenţa Voastră să transmită credincioşilor şi clerului catolic?
– Singurul mesaj pe care doresc să îl transmit credincioşilor şi clerului din România este unul exprimat de Papa Ioan Paul al II-lea, în predica la Liturghia de inaugurare a Pontificatului său, din 22 octombrie 1978: „nu vă temeţi să îi deschideţi larg porţile lui Cristos…„, deoarece împreună cu Sfântul Părinte, ca Succesor al lui Petru, piatra pe care Cristos a construit Biserica Sa, noi ştim că nimeni, nici o forţă potrivnică, nici măcar forţele iadului, nu o pot distruge (cf. Mt 16,18). Numai Cristos, Răscumpărătorul nostru, prin moartea şi învierea sa, este speranţa şi lumina noastră, aici în România în pelerinajul nostru pământesc. Aşadar, aşa cum obişnuiesc să spun la sfârşitul fiecărei întâlniri cu oamenii: „înainte, toţi împreună, în numele lui Dumnezeu, sub protecţia Maicii lui Dumnezeu Maria”. Acest lucru trebuie să fie cu atât mai uşor cu cât trăim în România, „Grădina Maicii Domnului”; şi noi ştim cu toţii că ea este şi Mama noastră, „Mama Bisericii”, venerată în tradiţia orientală prin „Acoperământul Maicii Domnului”.

– Excelenţa Voastră vă mulţumim pentru acest interviu, şi vă asigurăm de rugăciunile noastre şi de recunoştinţa noastră pentru aceşti cinci ani.