Impresii din Vatican asupra filmului lui Mel Gibson (II)

10.12.2003, Vatican (Catholica) - Continuăm interviul pe care agenţia Zenit i l-a luat în exclusivitate părintelui dominican Augustine Di Noia, subsecretar în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Pr. Di Noia a vizionat la sfârşitul săptămânii trecute, la Roma, într-o prezentare privată, alături de alţi membri ai Curiei Romane, filmul lui Mel Gibson despre „Patima lui Cristos” („The Passion of the Christ”). Filmul lui Mel Gibson este programat să apară pe marile ecrane în februarie 2004.

– De-a lungul anilor, mulţi regizori şi-au încercat norocul cu filme despre Isus, sau despre patimă. Filmul lui Mel Gibson vi s-a părut deosebit de original?
– Nu sunt critic de film. Criticii vor trebui să judece filmului lui Gibson în comparaţie cu alte mari descrieri ale vieţii şi patimii lui Cristos, precum cele ale lui Pasolini şi Zeffirelli. Asemenea acestor altor regizori de film, Mel Gibson aduce sensibilitatea sa artistică unică în acest domeniu, şi în acest sens filmul lui este cu totul original. Desigur, „The Passion of the Christ” se concentrează mult mai mult asupra suferinţei şi morţii lui Cristos decât multe alte filme de acest gen. Dar, dar ca o reacţie iniţială, m-au impresionat trei lucruri la filmul lui Gibson pe care le consider a fi destul de distinctive.

Unul este descrierea răului, care planează în fundal, şi uneori în prim plan, ca o prezenţă ciudată şi care ameninţă constant. Nu mă pot gândi la un alt film care să fi realizat acest lucru cu o eficienţă atât de impresionantă. Un alt lucru este singurătatea lui Cristos: într-un fel, înconjurându-l cu mulţimi mari de oameni, filmul ni-l arată că Isus este cu adevărat singur în pătimirea acestei teribile suferinţe.

În sfârşit, mai este descrierea Cinei de pe urmă printr-o serie de flashbackuri împletite cu acţiunea filmului. Zăcând pe un paviment de piatră udat de sânge după biciuire, ochii lui Cristos privesc spre picioarele stropite de sânge ale unuia dintre soldaţi, şi filmul se întoarce, în mod semnificativ, la spălarea picioarelor discipolilor la Cina de pe urmă. Asemenea flashbackuri din patimă şi răstignire ne duc la frângerea pâinii: publicul, prin ochii lui Cristos, îl vede spunând „Acesta este trupul meu” şi „Acesta este sângele meu”. Semnificaţia jertfei şi deci a Euharistiei Calvarului este descrisă prin aceste flashbackuri permanente.

E prezentă o puternică sensibilitate catolică în acest film. În recenta sa enciclică despre Euharistie, Papa Ioan Paul al II-lea a spus că Cristos a stabilit memorialul pătimirii şi morţii sale înainte de a suferi – ca anticipare a jertfei reale de pe cruce. În imaginaţia artistică a lui Mel Gibson, Cristos „aminteşte” Cina de pe urmă chiar şi atunci când anunţă jertfa pe care aceasta o comemorează. Pentru mulţi catolici care văd aceste imagini, Liturghia nu va mai fi aceeaşi. În orice caz, lăsând deoparte toate elementele de originalitate, filmul lui Mel Gibson va fi considerat fără îndoială printre cele mai bune.

– „The Passion of Christ” blamează pe cineva pentru ceea ce a pătimit Cristos?
– Aceasta este o întrebare foarte interesantă şi foarte dificilă. Să presupunem că o puneţi cuiva care nu era familiar cu relatarea evanghelică a patimii evanghelică până la vizionarea acestui film. „Cine este vinovat de ceea ce i s-a întâmplat lui Isus?” întrebaţi dumneavoastră. Cealaltă persoană tace pentru o clipă pentru a se gândi, şi apoi răspunde: „Cred că toţi sunt vinovaţi, nu-i aşa?” Acesta este răspunsul care mi se pare a fi corect.

Privind la „The Passion of Christ” strict dintr-un punct de vedere dramatic, ceea ce s-a întâmplat în film este că fiecare dintre personaje a contribuit într-un fel la destinul lui Isus: Iuda l-a trădat; Sinedriul l-a acuzat; discipolii l-au părăsit; Petru a negat că-l cunoaşte; Irod s-a jucat cu el; Pilat a permis să fie condamnat; mulţimea l-a batjocorit; soldaţii romani l-au biciuit, brutalizat şi în cele din urmă l-au răstignit; iar cel rău, într-un fel, este în spatele întregii acţiuni. Dintre aproape toate personajele din poveste, probabil numai Maria este cu adevărat nevinovată. Filmul lui Gibson captează această caracteristică a relatării patimii foarte bine. Nimeni şi nici un grup de persoane care acţionează independent de ceilalţi nu este învinovăţit: toţi sunt vinovaţi.

– Vreţi să spuneţi că nimeni în particular nu este vinovat pentru patima şi moartea lui Cristos?
– Da, asta spun – desigur într-un sens dramatic. Dar şi din punct de vedere teologic, Mel Gibson a descris într-un mod foarte eficient acest element crucial în înţelegerea creştină a patimii şi morţii lui Cristos. Povestea spune cum păcatele tuturor acestor oameni au conspirat pentru a se ajunge la patima şi moartea lui Cristos, şi în consecinţă sugerează adevărul fundamental că toţi suntem vinovaţi. Păcatele lor şi ale noastre l-au pus pe Cristos pe cruce, iar el a purtat-o de bunăvoie.

De aceea întotdeauna este o lectură greşită a relatărilor Patimii în Evanghelie să se încerce să se dea vina pe un personaj sau grup din poveste, sau, mai fatidic, să încerce să scutească pe cineva de vină. Problema cu acest ultim film este că, dacă nu sunt unul dintre cei care pot fi condamnaţi, atunci cum mă pot număra printre cei care se bucură de beneficiile crucii? Îmi vine în minte un vers dintr-un colind de Crăciun: „Pe cât de departe ajunge blestemul, tot atât de departe ajunge milostivirea sa”. Trebuie să fim conştienţi de faptul că păcatele noastre sunt printre acelea pe care le-a purtat Cristos, pentru a fi incluşi în rugăciunea sa, „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac”. Ţinem foarte mult să nu fim excluşi din această rugăciune.

Creştinul este chemat să afle locul propriu în această dramă a mântuirii. Acest lucru este clar în citirea solemnă a relatării Patimii în timpul liturgiei catolice din Săptămâna Sfântă, când adunarea ia locul mulţimii care strigă cu voce tare lucruri precum „răstigneşte-l”. Desigur, literal, noi nu „vrem” ca Cristos să fie răstignit, dar vrem să fim salvaţi de păcatele noastre. În perspectiva credinţei, chiar şi înspăimântătoarele cuvinte „Sângele lui să fie asupra noastră şi a copiilor noştri” trebuie înţelese nu ca un blestem ci ca o rugăciune. Ceea ce noi vrem – şi ceea ce chiar şi mulţimea adunată în faţa lui Pilat vroia fără să ştie – este ca, aşa cum prezintă Apocalipsa, să fim „spălaţi în sângele mielului”.

– Au existat multe controverse despre film legate de antisemitism sau de antiiudaism. Puteţi spune agenţiei ZENIT ce credeţi despre acest lucru?
– Vorbind ca un teolog catolic, aş fi obligat să condamn antisemitismul sau antiiudaismul în orice relatare a patimii şi morţii lui Cristos – şi nu doar pentru rana teribilă pe care a suferit-o poporul evreu din această cauză, dar şi pentru că, aşa cum am sugerat deja, acest lucru reprezintă lectura greşită a relatărilor patimii.

Dar permiteţi-mi să vă răspund la întrebare în mod direct: nu este absolut nimic antisemit sau antiiudaic în filmul lui Mel Gibson. Este regretabil faptul că persoane care nu au văzut filmul, ci doar versiuni iniţiale revizuite ale scenariului, s-au ridicat să acuze că „The Passion of the Christ” este antisemit. Sunt convins să odată ce filmul va fi lansat şi oamenii vor avea şansa să-l vadă, acuzaţia de antisemitism va dispărea pur şi simplu. Filmul nu exagerează şi nici nu minimalizează rolul autorităţilor şi legilor iudaice în condamnarea lui Isus. Dar tocmai pentru că prezintă o formă înţelegătoare a ceea ce ar putea fi numit „socotirea vinei” în patima şi moartea lui Cristos, filmul mai degrabă reprimă antisemitismul din public decât să-l incite.

Din perspectiva teologică, ceea ce este mai important este că filmul exprimă ceea ce evangheliştii şi Biserica au văzut întotdeauna în mod clar: ceea ce a trăit Cristos pe drumul de la Ierusalim la Golgota, şi în afară de acesta, ar fi cu totul de neînţeles dacă s-ar lăsa deoparte legământul lui Dumnezeu cu Israel. Cadrul conceptual este stabilit aproape în întregime de istorie şi literatură, de profeţi şi eroi, de istorii şi legende, de simboluri, rituri, şi observări ale legilor, şi în cele din urmă de întreaga cultură a iudaismului. Acest cadru, mai fundamental, face inteligibilă şi exprimabilă nevoia naturală de reparaţie şi mântuire în faţa păcatului omului şi iubirea hotărâtă din partea lui Dumnezeu de a satisface această nevoie. Departe de a incita la antisemitism sau antiiudaism, filmul lui Gibson îi va constrânge pe privitori să-şi adâncească înţelegerea acestui context indispensabil al patimii şi morţii lui Isus din Nazaret, Slujitorul Suferind.

– Care va fi impactul filmului?
– Ştiţi că de-a lungul istoriei creştine, credincioşii au fost încurajaţi să mediteze asupra patimii lui Cristos. Spiritualitatea oricărui mare sfânt – numele Sf. Francis, al Sf. Dominic, al Sf. Ecaterina de Siena ne vin imediat în minte – au fost marcate de devoţiunea faţă de patima lui Cristos. De ce? Deoarece au recunoscut că nu există alt drum sigur pentru a aduna din inima omului iubirea care să răspundă în mod cuvenit iubirii lui Dumnezeu care l-a dat pe Fiul său din iubire pentru noi. Cred că filmul lui Mel Gibson îi va impresiona pe oameni spre acest fel de iubire. Inima unuia ar trebui să fie din piatră ca să nu fie impresionat de acest film extraordinar şi de profunzimea adâncă a iubirii divine pe care se străduie să o aducă pe ecran.