De ce este nevoie de miracole pentru canonizări

08.05.2004, Vatican (Catholica) - Cerinţa să existe miracole în cauzele de canonizare este crucială deoarece acestea sunt o confirmare divină a sfinţeniei persoanei invocate, spune un consilier al Vaticanului. Mons. Michele Di Ruberto, subsecretarul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a activat timp de 35 de ani în acest dicaster şi în ultimii 20 de ani a făcut parte din Comisia Medicală, care este extrem de importantă pentru verificarea miracolelor.

Monseniorul a fost relator al cauzei Giannei Beretta Molla, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o va canoniza în data de 16 mai 2004, alături de alte cinci persoane. A dovedi autenticitatea unui eveniment miraculos înseamnă a trece printr-un proces de meticuloasă examinare ştiinţifică şi teologică, a spus Mons. Di Ruberto într-un interviu acordat revistei italiene 30 Giorni. „Pentru beatificarea unui serv al lui Dumnezeu care nu este martir, Biserica cere un miracol; pentru canonizare, inclusiv cea a unui martir, este nevoie de încă un miracol”, a explicat el. „Doar presupusele miracole atribuite mijlocirii unui serv al lui Dumnezeu sau a unui fericit `post mortem` pot fi subiect al verificării”.

Un miracol este „un eveniment care trece dincolo de forţele naturii, realizat de Dumnezeu în afara la ceea ce este normal în întreaga natură creată, prin mijlocirea unui serv al lui Dumnezeu sau a unui fericit”, a explicat Mons. Di Ruberto. Investigarea unui miracol se realizează separat de cea pentru virtuţi sau pentru martiriu. Procesul recunoaşterii unui miracol are două etape. Prima se desfăşoară în teritoriul diecezan în care s-a petrecut evenimentul miraculos; aici sunt adunate declaraţii ale unor martori oculari, documentaţii şi alte materiale. În a doua etapă, Congregaţia Vaticanului examinează tot materialul adunat.

A declara sfinţenia cuiva nu este ca şi când i s-ar oferi un titlu onorific. Chiar dacă „cineva se află în rai, poate nu este neapărat demn de devoţiune publică”, a explicat Mons. Di Ruberto. În plus, procesul stabilirii „virtuţilor eroice, prin toată munca de strângere de mărturii şi documentaţie ca dovezi” şi cel al „evaluării teologice”, până la a se ajunge la „certitudinea morală şi formularea unei judecăţi”, chiar dacă bine fondate, profunde şi meticuloase, nu sunt scutite de posibile erori, a spus el.

„Noi putem să facem greşeli, să ne înşelăm”, a spus subsecretarul. „Miracolele, în schimb, pot fi realizate doar de Dumnezeu, şi Dumnezeu nu înşeală.” Miracolele sunt „un semn sigur al revelaţiei, destinat să aducă slavă lui Dumnezeu, să trezească şi să reîntărească credinţa noastră, şi, de aceea, ele sunt totodată o confirmare a sfinţeniei persoanei invocate”. În Consecinţă, recunoaşterea unui miracol „face posibilă acordarea cu certitudine a permisiunii pentru devoţiune”, a adăugat monseniorul. De aici rezultă „importanţa capitală a faptului ca miracolele să fie o cerinţă în cauzele de canonizare.”

Un colectiv alcătuit din cinci specialişti în medicină şi doi experţi profesionişti formează Comisia Medicală, însărcinată cu examinarea ştiinţifică a presupusului miracol. Judecata lor are un caracter „strict ştiinţific”, aşadar faptul că ei sunt „atei sau de altă religie nu este relevant”, a subliniat Mons. Di Ruberto. „Examinarea efectuată de ei şi discuţia finală se încheie cu stabilirea exactă a diagnosticului bolii, a previziunilor medicale, a tratamentului şi a vindecării”, a continuat. „Pentru a fi considerată subiectul unui posibil miracol, vindecarea trebuie să fie declarată de specialişti rapidă, totală, de durată şi inexplicabilă potrivit actualelor cunoştinţe medico-ştiinţifice.”

Se face distincţie între trei mari categorii de miracole: învierea din morţi; vindecarea completă – care poate presupune reconstrucţia organelor – a unei persoane considerate incurabile; sau vindecarea unei boli – care se poate vindeca în timp, dar care se vindecă imediat. „Dacă există incertitudini, comisia suspendă evaluarea şi cere mai mulţi experţi sau mai multă documentaţie”, a arătat Mons. Di Ruberto. „Atunci când există majoritate sau unanimitate în voturi, examinarea este trimisă Comisiei Teologice.” Pornind de la concluziile Comisiei Medicale, teologii „sunt chemaţi să identifice legătura de cauzalitate între rugăciunea către servul lui Dumnezeu şi o vindecare inexplicabilă, şi să declare dacă evenimentul minunat este un miracol real”.

„Când şi teologii şi-au exprimat votul în scris, evaluarea este trimisă Congregaţiei pentru Episcopi şi Cardinalilor care, după ce ascultă expunerea unui vorbitor, discută toate elementele miracolului. Aşadar, fiecare componentă îşi exprimă judecata, care trebuie să fie supusă spre aprobare Papei.” În final, Sfântul Părinte este cel care „stabileşte miracolul şi decide cu privire la promulgarea decretului”. Acest decret este un act juridic al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, aprobat de Papa, „prin care un eveniment minunat este definit ca fiind un miracol autentic”, a concluzionat Mons. Di Ruberto.