Pr. Alois Moraru: „nu poate exista bucurie fără sacrificiu”

08.06.2004, Iaşi (Catholica) - ProFamilia.ro şi Catholica.ro îşi dau mâna în această lună pentru a celebra copilăria. După cum desigur ştiţi, pe ProFamilia s-a deschis o secţiune cu fotografii de-ale copiilor, fie ei de azi sau de ieri. Acolo găsiţi şi trei fotografii cu pr. Alois Moraru, de pe vremea când era copil. Astăzi este membru al Departamentului de Cercetare Ştiinţifică Iaşi, redactor la Editura Presa Bună din Iaşi şi secretar al Sinodului diecezan Iaşi. Dar pentru noi este mai întâi cel care răspunde cu disponibilitate la rubrica „Tu întrebi” despre ProFamilia. Şi obişnuit fiind să răspundă la întrebările voastre, ne-am gândit să îi punem şi noi nişte întrebări, ce nu i-au solicitat cunoştinţele teologice ci „răscolirea” amintirilor.

– Părinte, suntem în luna iunie, o lună în care ne amintim de copii, dar şi de anii copilăriei noastre. Pentru a-i sensibiliza, în această privinţă, pe cititorii sitului nostru, ne-am propus să întocmim un album de fotografii cu unii dintre susţinătorii şi colaboratorii noştri. Ştim că aţi urmărit deja această secţiune, de aceea am dori să ne spuneţi care este părerea dumneavoastră despre aceste pagini.

– În primul rând doresc să apreciez ideea pe care aţi avut-o. Eu am asociat-o rapid cu editorialul doamnei Fara din ultimul număr al revistei, sper nu numai electronice, Familia creştină. Evidenţierea gestului eroic al mamei actualului pontif a readus în memoria mea exemplul atâtor mame, care au acceptat toţi copiii cu care i-a binecuvântat Dumnezeu, unii dintre ei având o misiune importantă în Biserică şi societate. Multe dintre aceste femei eroice ar putea fi mamele „copiilor de ieri” ce sunt prezentaţi deja pe sit, de aceea vreau să vă felicit pentru iniţiativă şi pentru munca susţinută de a întocmi acest album al copilăriei colaboratorilor voştri.

– Vă destăinuim că nu a fost uşor să culegem fotografiile unor copii de altădată. Credeţi că unora le este frică sau ruşine să-şi amintească de copilărie?

– Depinde numai de ei. Fiecare şi-a făcut o idee despre anii copilăriei, influenţat de condiţiile în care a crescut şi a fost educat. Cunosc multe persoane care vorbesc foarte greu despre primii ani ai vieţii lor, fiindu-le ruşine să spună cum şi unde au copilărit. Mulţi oameni trăiesc încă sub influenţa unor amintiri neplăcute, cauzate deseori de ambientul familial, care a fost de multe ori ostil aşteptărilor lor. Exemplele negative ale părinţilor, patimile în care trăiau aceştia, a lăsat urme adânci în sufletul lor, de aceea le este greu să vorbească despre copilărie.

– Fără a intra prea mult în intimitatea dumneavoastră, ne-ţi putea spune ceva despre familia din care proveniţi.

– Sigur. Îmi face chiar plăcere să vorbesc despre părinţii mei, despre satul în care am copilărit şi am învăţat, despre prietenii de joacă şi muncă. Provin dintr-o familie cu patru copii, doi băieţi şi două fete, eu fiind cel mai mare. Tatăl meu lucra într-o întreprindere din Roman, iar mama lucra în agricultură. Întrucât satul natal trecea printr-o fază de modernizare, părinţii au fost obligaţi să-şi construiască o vilă, ceea ce recerea să muncească foarte mult. Au făcut-o cu multe sacrificii, dar nu au neglijat creşterea şi educaţia noastră. S-au străduit să fie pentru noi un exemplu în toate: să ne rugăm în familie, să mergem împreună la biserică, să frecventăm şcoala şi să învăţăm bine, să vorbim frumos, să muncim încă de la vârste destul de mici (7-8 ani), să fim sinceri şi cinstiţi etc.

– Să înţeleg că rolul părinţilor a fost determinant în alegerea vocaţiei sacerdotale? V-au sfătuit în această privinţă?

– Nu cred că m-au sfătuit, însă m-au încurajat în urmarea acestui mod de viaţă. Asta şi pentru faptul că eu am intrat în Seminarul Teologic din Iaşi după ce am absolvit un liceu industrial. Părinţii nu s-au opus deciziei mele şi m-au susţinut pe tot parcursul studiilor filosofice şi teologice. Nu le-a fost uşor, întrucât ceilalţi fraţi erau la şcoală şi aveau nevoie de o largă susţinere financiară. Dar…, cine ştie să se jertfească nu regretă binele făcut şi primeşte binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

– Să ne întoarcem la copilărie. Ne puteţi istorisi ceva amuzant din familie sau de la şcoală.

– Multe ar fi de povestit, dar parcă nu ar fi cazul aici. Au fost multe clipe în care plângeam de bucurie, dar şi momente în care am plâns de durere sau nemulţumire; situaţii în care părinţii m-au apreciat, dar şi zile în care au trebuit să mă urecheze; perioade de timp în care trebuia să muncesc ore în şir pe câmp sau acasă, dar şi ore bune de joacă sau recreaţie. Din toate acestea am reţinut ceva foarte important: nu poate exista bucurie fără sacrificiu sau, folosit termeni mai teologici, nu poate exista Înviere fără Vinerea Patimilor.

– Discuţia noastră se poate lungi, dar n-aş vrea să încheiem acest dialog, fără a ne împărtăşi un gând despre situl www.profamilia.ro.

– Am fost încântat de ideea acestui sit încă de la conceperea lui, de aceea m-am oferit să vă ajut şi eu cu câte ceva. Îmi pare că nu pot mai mult. Chiar dacă nu este încă foarte cunoscut, sunt convins că tot ceea ce conţine este interesant şi poate constitui un izvor de înţelepciune şi încurajare pentru mulţi oameni. Corespondând cu unii dintre cititorii sitului, am fost încântat să aflu că unul sau altul s-a întărit în credinţă, că a putut culege informaţii pentru diverse lucrări sau articole, că a găsit răspuns la unele probleme cu care se confrunta, că a reuşit să uite pentru câteva minute de frământările sufleteşti şi să zâmbească citind câteva glume bune etc. Chiar dacă sacrificiile voastre sunt mari, în măsura în care puteţi, cred că aveţi datoria morală de a nu vă descuraja şi de a folosi acest mijloc de apostolat cu mult curaj şi perseverenţă.

– Vă mulţumim.