Papa, un pionier al drepturilor umane ale femeii
07.04.2005, Pamplona (Catholica) - Jutta Burggraf, profesor de teologie la Universitatea din Navarra şi specialistă în relaţia femeii cu Biserica, analizează în acest interviu acordat pentru ZENIT „geniul feminin” pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a admirat atât de mult. Burggraf este între altele co-autoare a cărţii „Rolul femeii în Biserică şi în lume”, publicată de L`Osservatore Romano.
– Papa a formulat expresia „geniul feminin”. Ce a înţeles prin aceasta?
– Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit cu bucurie despre „geniul” feminin, despre „carisma” sau „vocaţia” femeii, şi a făcut acest lucru nu doar în textele oficiale. Într-un interviu particular, el a asigurat-o pe o femeie politician italiancă: „Cred în geniul femeilor. Acest geniu se găseşte chiar şi în cele mai întunecate perioade, fiind plămada progresului şi a istoriei umane”. Geniul feminin i-a fost uneori de ajutor Papei. De exemplu, nu un înalt demnitar eclesiastic sau un important oficial de stat i-a sugerat să deschidă o casă pentru bătrânii cu dizabilităţi într-una din grădinile Vaticanului. A fost o femeie: Tereza de Calcutta, şi el a ascultat-o.
Cu toată marea sa admiraţie pentru mamele din întreaga lume, când a vorbit despre „geniul” femeii, Papa Wojtyla nu s-a referit la maternitatea fizică. Faptul că o femeie poate fi mamă nu înseamnă că toate femeile trebuie să fie mame, sau că îşi vor găsi fericirea în maternitate. „Geniul” feminin se găseşte mai degrabă într-o dimensiune spirituală, şi este o atitudine specifică fundamentală, care corespunde structurii psihice a femeii. Aşa cum în timpul sarcinii, femeia trăieşte o apropiere unică faţă de noua fiinţă, tot astfel natura sa favorizează contacte spontane cu cei din jurul ei.
Dumnezeu a încredinţat fiinţa umană într-un mod special femeii. În acest sens, toate femeile sunt chemate, într-un anumit fel, să fie „mame”. Ce înseamnă aceasta dacă nu a-i asculta pe ceilalţi, a se preocupa de grijile celorlalţi, a fi în solidaritate cu ei? În mod normal, pentru o femeie simplă nu este dificil să transmită siguranţă şi să creeze o atmosferă în care cei din jurul ei să se poată simţi bine.
– În ciuda eforturilor Papei de a promova femeia, acest pontificat a fost acuzat de a nu fi recunoscut pe deplin drepturile femeilor în Biserică. La ce se referă aceste critici şi de ce consideraţi că nu sunt corecte?
– Criticile se referă la hirotonirea la preoţie, la care femeile nu au acces printr-o voinţă divină inefabilă. Aceasta nu este o problemă feminină care poate fi pusă în domeniul drepturilor naturale. Este o problemă strict teologică, şi nu poate fi analizată decât în lumina credinţei. Papa Ioan Paul al II-lea, fără îndoială, nu a considerat femeile „nepotrivite” pentru preoţie. Dar chiar Papă fiind, el nu a putut schimba esenţa acestui sacrament. Domnul ar fi putut chema femeile la preoţie, dar nu a făcut-o, deşi în felul în care s-a purtat cu femeile a acţionat adesea împotriva obiceiurilor Israelului.
El a ales o femeie, Maria, dintre toţi oamenii; dar nu a conferit preoţia ministerială femeilor, ci doar bărbaţilor. Apostolii au urmat exemplul său, şi Biserica trebuie să păstreze, şi astăzi, acest mod de a acţiona. Aceasta nu este o stagnare, ci o manifestare a fidelităţii.
– Aţi putea afirma că Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a acordat cea mai mare atenţie femeii?
– Papa Ioan Paul al II-lea a fost recunoscut, pe bună dreptate, un „pionier” al drepturilor umane ale femeii. El a recunoscut deschis că Biserica a început foarte târziu să îşi descopere comorile. Departe de orice entuziasm romantic, Papa Ioan Paul al II-lea a fost de partea celor care depind de dreptatea şi de politicile sociale. El a subliniat nevoia de a ne elibera de prejudecăţi şi clişee, de tradiţiile restrictive şi de modurile de viaţă care au devenit excesiv de stricte. În acelaşi timp, a avertizat împotriva unei eliberări care ar fi desprinsă de valorile etice şi de legăturile interpersonale. „Eliberarea” femeii nu trebuie să devină o ieftină egalizare cu bărbatul.
Trebuie urmărit un lucru mult mai valoros şi eficient, dar şi mai dificil: acceptarea de către femeie a diferenţelor ei, a unicităţii ei ca femeie. Obiectivul emancipării este îndepărtarea de manipulare, de la a fi privită ca o marfă, şi a fi un original. Tocmai această împotrivire la tendinţele eronate este criteriul libertăţii unei persoane. O promovare autentică nu înseamnă a elibera femeia de propriul ei mod de a fi, ci a o ajuta să fie ea însăşi. De aceea, aceasta include de asemenea o reconsiderare a maternităţii, a căsătoriei şi a familiei.
Dacă astăzi este combătută presiunea socială a trecutului, care excludea femeile de la multe profesii, de ce există atât de multă teamă de a merge împotriva presiunii actuale, mult mai subtile, care induce în eroare femeile, încercând să le convingă că îşi pot găsi împlinirea doar în afara familiei?