„Dumnezeu este iubire” în Benedict al XVI-lea şi în artă

22.02.2006, Roma (Catholica) - Enciclica „Deus caritas est” a Papei Benedict al XVI-lea a suscitat numeroase sugestii poetice. Pentru a aprofunda aspectele artistice ale textului, agenţia Zenit a intervievat-o pe sora Maria Gloria Riva, din Congregaţia „Adoratoarele Perpetue ale Preasfântului Sacrament”, autoare a cărţii „În artă, uimirea unei prezenţe”, apărută la Editura „San Paolo”. Interviul a apărut astăzi tradus pe situl Diecezei de Iaşi, în traducerea lui Ovidiu Bişog.

– Ce sugerează lectura enciclicei „Deus caritas est”?

– Că lumină şi iubire sunt un singur lucru. Trecând de la Aristotel la Dante, Papa, în prima sa enciclică, trasează drumul iubirii de la eros la acea caritas divină pe care Cristos a arătat-o în toată plinătatea. O temă fascinantă, care dintotdeauna l-a cucerit pe om. Chiar şi timpul nostru, care a alterat această temă – după cum observă papa – este marcat de farmecul iubirii şi are nevoie să regăsească acest sentiment primordial în integritatea sa, are nevoie să-l purifice.

– Printre nenumăratele reprezentări artistice ale iubirii, pe care aţi alege-o pentru a explica această enciclică?

– În artă, misterul iubirii care mişcă soarele (potrivit expresiei faimoase amor ce move il sole, folosite de Dante în Divina Comedie – n.tr.) şi al luminii eterne care în chipul uman al lui Cristos găseşte manifestarea sa perfectă a fost magistral reprezentat de Michelangelo, care, urmând lecţia lui Dante, a pictat în Judecata universală pe fericiţi cu figuri amabile şi care dansează la picioarele aureolei luminoase a lui Cristos (vezi link).

Frumuseţea mişcării lor contrastează cu dezordinea celor condamnaţi care, pe latura opusă a scenei, fug de ghearele spiritelor din infern. Contrastează şi mai mult cu imobilitatea celor care, după ce au administrat în mod rău darul erosului, sunt constrânşi să rămână în cercurile infernului. Nu este vorba de o clasificare grosolană a lumii între buni şi răi, ci de o profundă meditaţie asupra consecinţei logice a ceea ce se alege în viaţă. Cine trăieşte în iubirea-care-se-dăruieşte dansează în viaţă, cine trăieşte în iubirea-pentru-sine se condamnă la solitudine.

Armonia graţioasă a figurilor lui Michelangelo arată că iubirea pentru formă şi corporalitate domneşte dintotdeauna în Biserică. Totuşi frumuseţea acestor corpuri este alterată tocmai atunci când este aleasă ca absolut. Fără credinţă – observă papa – cădem în haos, numai raţionalitatea neutră nefiind capabilă să ne protejeze. Avem nevoie de o credinţă care să se hrănească dintr-o viziune-comprehensiune capabilă să ne transforme viaţa. Nu este poate acesta motivul pentru care Dumnezeu şi-a luat un chip uman?

– Un artist care a încercat să picteze confuzia omului în faţa erosului şi a iubirii este flamandul Hieronymus Bosch…

– Îmi vine în minte Grădina Plăcerilor a lui Bosch (vezi link), care a scandalizat atât de mult oamenii din sec. al XV-lea. În centrul tabloului stă omul care se abandonează fără discernământ plăcerii sale. Fântâna adulterului tronează, deasupra haosului cuplurilor care se hrănesc cu aviditate din fructele precum fragi şi mure (trimitere simbolică la uniunea sexuală). Flamandul Bosch pictează în secolul XV, dar modul său de a nara este cât se poate de contemporan. Această bucurie fără limite nu are o finalitate largă, îl trage pe om către regatul incolor şi fără lumină al pierderii de sine, al pierderii sensului, descris de artist în ultimul cadru. Astfel, erosul, dacă nu se converteşte în agape – notează mai departe Sfântul Părinte – scade şi îl face nefericit pe om.

Cristos nu este contra erosului, dar în agape îl duce la împlinire. O spune bine Bosch în primul cadru din triptic, unde pictează cuplul primar aşa cum a ieşit din gândirea Creatorului. Urmând o iconografie frecventă a miniaturilor, Bosch îl pictează pe Adam aşezat şi treaz, în timp ce aşteaptă să o primească pe Eva ca dar. Dumnezeu Tatăl, al cărui chip este acela al lui Cristos, i-o prezintă pe Eva. Dumnezeu a sanctificat iubirea omului şi a femeii făcând-o rădăcina caracterului perpetuu al creaţiei.

Aici este pace, aici este unitatea celor doi: unici nu pentru că sunt singuri, ci pentru că sunt irepetabili. Iubirea îi face pe mulţi unici şi irepetabili. O gândea şi Michelangelo, proiectând imensa frescă din Capela Sixtină. Frumuseţea trupurilor, armonia formelor, istoria acelei luminoase caritas în umbrele erosului, este descrisă ca epopeea unui popor care, găsind în Creator rădăcina sa, ajunge la realizarea sa deplină în Cristos. Cristos arată omului destinul său ultim: acela al Iubirii, o iubire care l-a făcut pe Dumnezeu să ia chip uman, ba mai mult, să adopte, prin trup şi sânge, întreaga fiinţă umană. Acest popor astăzi trăieşte în Biserică şi tocmai acolo, în Capela Sixtină, celebrează reînnoirea sa şi existenţa sa miraculoasă în istorie ca oglindire permanentă a frumuseţii lui Dumnezeu.