Muzica: un limbaj care deschide spre experienţa lui Dumnezeu

11.10.2006, Roma (Catholica) - Benedictinul Jordi-Agustí Piqué Collado a acordat un interviu agenţiei Zenit despre modul cum limbajul muzicii poate să-i deschidă pe bărbaţii şi femeile din timpul nostru la experienţa lui Dumnezeu. Născut în 1963 la Lurida, Spania, în 1963, Collado a studiat la Barcelona, obţinând „Premiul de onoare” în specialitatea orgă. În anul 1990 a intrat călugăr în Abaţia de Montserrat. Laureat în teologie la Universitatea Gregoriana, în anul 2005 a terminat doctoratul în teologie în aceeaşi Universitate. Prezentăm în continuare interviul, în traducerea pr. Mihai Pătraşcu, după Ercis.ro.

– Legătura dintre teologie şi muzică există din totdeauna sau dumneavoastră aţi întâlnit-o într-un moment precis în care aceste două discipline se unesc?
– Muzica a fost mereu prezentă în celebrarea cultului creştin. Cântul, ca unul din elementele fundamentale, ca bază a oricărei rugăciuni liturgice, reprezintă mai mult decât un simplu ornament de solemnitate la celebrare, aşa cum bine a semnalat Papa Pius al X-lea în Motu proprio „Tra le sollecitudini” (1903) despre muzica sacră. O posibilă explicaţie a acestei legături este următoarea: dacă teologia consideră că poate să spună un cuvânt, ceva comprehensibil despre misterul inefabil al lui Dumnezeu şi muzica ajută la înţelegerea, la celebrarea şi la participarea la acest mister, mai ales atunci când se uneşte cu cuvântul, nu mi se pare hazardat să afirm că este posibil să se vadă o profundă legătură a lor menită pentru înţelegerea experienţei misterului lui Dumnezeu. Fiecărei epoci a gândirii îi corespunde un tip concret de muzică. Cred că atât teologia, cât şi muzica pot fi considerate limbaje ale transcendenţei.

– Dumneavoastră faceţi aluzie la „drama incomunicabilităţii experienţei lui Dumnezeu”. De ce consideraţi o dramă această dificultate de „a spune Dumnezeu”?
– Deoarece cred, aşa cum semnalează unii fenomenologi, că problema epocii noastre este în mod esenţial o problemă de limbaj. Cred cu sinceritate că întrebarea cu privire la existenţa lui Dumnezeu astăzi este deja depăşită, în sensul că nu mai este pusă în centrul reflecţiei multor bărbaţi şi femei, care totuşi continuă să-l caute pe Dumnezeu, însă îl caută prin intermediul experienţei, şi căreia nu-i foloseşte o formulă sau o definiţie.

Limbajul teologiei, astăzi, nu ajută această căutare. În acest sens este dramatic să vezi că mulţi părăsesc raportul lor cu Dumnezeu şi cu practica religioasă pentru că nu găsesc un limbaj pentru a comunica experienţa lor; şi limbajele pentru a înţelege sau a trăi credinţa, limbajele cu care se vorbeşte despre Dumnezeu, nu sunt – cel puţin pentru ei – relevante. Cred că în contextul nostru contemporan, ca şi creştini – eu ca teolog – avem obligaţia de „a spune Dumnezeu”, de a comunica experienţa noastră, de a o face empatică, participativă, comprehensivă.

Este drama lui Moise în opera lui Schönberg pe care o analizez în teza mea, în care el face experienţa lui Dumnezeu, vorbeşte cu el, dar nu reuşeşte să găsească cuvinte juste, frumoase, emoţionante, pentru a transmite poporului său măreţia acestei experienţe. Şi poporul preferă să adore un zeu din metal, viţelul de aur, pentru că cel puţin poate să-l vadă şi să-l perceapă. Aceasta cred că este drama timpului nostru. Este paradigma convertirii sfântului Augustin – unul din teologii pe care îi iau în considerare – care prin intermediul cântului Bisericii, adunată, simte o emoţie care îl duce la lacrimi şi acele lacrimi, spune el, îi făceau bine.

– Dumneavoastră propuneţi un „cuvânt al lui Dumnezeu care să emoţioneze”. Acest cuvânt este muzica?
– Muzica este un limbaj care poate duce la percepere, la a înţelege ceva din misterul lui Dumnezeu şi în acest sens şi ea este teologie. Biserica a adoptat-o mereu ca element fundamental al liturgiei sale. Dar astăzi cred că, şi în afara liturgiei, poate să fie o cheie de deschidere spre transcendenţă. Aş putea cita exemplele de la Taizé, sau fenomenul cântului gregorian: sunt două experienţe estetice care deschid spre o experienţă a transcendenţei. Dar – aşa cum expun în teza mea – experienţa care trece prin percepţia sensibilă nu este mereu univocă: muzica distorsionată dintr-o discotecă poate duce la alienare; muzica dintr-o publicitate poate duce la un consum compulsiv.

Cred că o experienţă estetică poate deschide drumuri de înţelegere a transcendenţei şi a misterului lui Dumnezeu. Experienţa estetică, poate tocmai astăzi când este inflaţie de discursuri şi cuvinte, poate să fie cheia pentru a-i deschide pe bărbaţii şi femeile din timpul nostru la experienţa lui Dumnezeu. Desigur, această experienţă va trebui să fie urmată de o cateheză şi de o formare, dar cel puţin ea permite depăşirea acelei indiferenţe care pare că a ofilit lumea noastră occidentală.

– Dumneavoastră îl citaţi de mai multe ori pe teologul Joseph Ratzinger: care este contribuţia sa în domeniul muzicii şi al liturgiei?
– În teza mea iau în considerare câţiva teologi care, în perioade diferite, au tratat muzica drept o problemă teologică. Sfântul Augustin, Hans Urs von Balthasar, Pierangelo Sequeri sunt principalii. Însă în scrierile teologului Ratzinger, care este în mod notoriu şi un bun muzician, reiese după părerea mea o temă cheie: fundamentul biblic al raţiunii teologice a muzicii sacre.

Papa a ştiut să pună bazele acestei raţiuni pornind de la o lectură a Psalmilor, cartea biblică a muzicii prin excelenţă, şi de la o lectură a sfântului Toma. În acest context el explică faptul că, în liturgie, cântul şi muzica sunt elemente care duc spre o înţelegere a lui Dumnezeu. În lucrarea mea am lărgit apoi această viziune cu analizarea câtorva muzicieni compozitori care în operele lor au tratat unele probleme teologice: Tomás Luis de Victoria, Arnold Schönberg şi Olivier Messiaen.