Vaticanul despre executarea lui Saddam
30.12.2006, Vatican (Catholica) - Referitor la execuţia capitală a lui Saddam Hussein, directorul Biroului de Presă a Sf. Scaun, pr. Federico Lombardi, a transmis jurnaliştilor în această dimineaţă o scurtă declaraţie. Redacţia română a Radio Vatican a publicat traducerea declaraţiei: „O execuţie capitală este întotdeauna o ştire tragică, motiv de tristeţe, chiar şi atunci când este vorba de o persoană care s-a făcut vinovată de delicte grave. Poziţia Bisericii Catolice – contrară pedepsei cu moartea – a fost subliniată deja în repetate rânduri. Uciderea celui vinovat nu este calea pentru reconstrucţia justiţiei şi reconcilierea societăţii. Dimpotrivă, există riscul să se alimenteze spiritul de răzbunare şi germeni de noi violenţe. În acest timp întunecat din viaţa poporului irakian nu este de dorit altceva decât ca toţi responsabilii să facă într-adevăr orice efort pentru ca într-o situaţie dramatică să se deschidă în sfârşit speranţe de reconciliere şi de pace.”
Radio Vatican a citat de asemenea poziţia Cardinalului Renato Raffaele Martino, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace: „Sperasem, zilele trecute, că se va considera oportun să nu fie executată pedeapsa capitală pentru Saddam Hussein. Sper şi înalţ rugăciuni pentru ca acest ultim act să nu contribuie la agravarea deja critică a situaţiei în Irak, ţară deja atât de încercată de dezbinări şi lupte fratricide. Pedeapsa capitală, cum învaţă enciclica Evangelium Vitae (nr. 27) trebuie evitată `având în vedere posibilităţile de care dispune o societate modernă de a reprima în mod eficace crima, prin forme care în timp ce îl face inofensiv pe cel care a comis-o, nu îi ia definitiv posibilitatea de a se răscumpăra`. Este bine cunoscută poziţia Bisericii cu privire la darul vieţii, de care omul nu dispune complet şi care trebuie apărată din momentul conceperii până la sfârşitul ei natural. Această poziţie exclude, aşadar, atât avortul, cât şi experimentarea asupra embrionilor, eutanasia şi pedeapsa cu moartea, care sunt o negare a demnităţii transcendente a demnităţii persoanei umane, creată după imaginea lui Dumnezeu.”
Executarea lui Saddam Hussein este, in egala masura, fireasca si regretabila.
Fireasca pentru ca marcheaza, in mod simbolic, finalul unei epoci. Pentru ca insusi cursul procesului nu putea sa capete o alta finalitate. Pentru ca se cuvenea a fi dat un semnal/exemplu celor care nutreau inca iluzii privind posibila intoarcere a vremurilor.
Regretabila pentru ca a fost curmata o viata. Pentru ca Saddam Hussein nu mai avea nici-o importanta in contextul vietii publice irakiene. Pentru ca are acest act aspectul unui gest fortat si pripit, improvizatie grabnica pentru incheierea unei afaceri urate. Unica scuza- imposibilitatea furnizarii unei locatii securizate pentru o prelungita detentie. Si totusi, statutul de eroare morala profunda este de nesters.
Un alt aspect interesant il reprezinta calitatea lui 2006 de amurg al dictatorilor. Slobodan Milosevici, Pieter Willem Botha, Ta Mok, Augusto Pinochet, Alfredo Stroessner, Samil Basaiev, Saparmurat Niiazov, Saddam Hussein sunt cativa dintre liderii care s-au impus in memoria colectiva prin ignorarea drepturilor celor pe care ii conduceau, prin grave abuzuri si prin discretionara putere. Nu se cuvine uitat ca tot in anul ce a trecut Fidel Castro a predat puterea fratelui sau. Neindoielnic, fiecare caz trebuie analizat in parte caci nu se poate ignora calitatea de buni fii ai Bisericii a unora asa cum nu pot sa fie trecute cu vederea motivele unora dintre erorile comise. Dar, deasupra acestora, dincolo de orice circumstante agravante/ atenuante se afla memoria victimelor. Pentru suficienti chilieni sau locuitori ai fostului spatiu iugoslav, moartea conducatorului irakian este sortita secretei invidii atata timp cat fostul succesor al lui Allende s-a sustras actului de justitie, la fel ca si stapanul absolut de odinioara de la Belgrad. Dar care mai este valoarea regretelor sau a razbunarii acum?
Pozitia Vaticanului in privinta executarii verdictului instantei de la Bagdad nu este formala ci doar act firesc intr-o lume -sat global- in care valorile sociale se cuvin sa fie comune tuturor. Ori, valoarea fundamentala propusa de crestinism este neindoielnic iertarea, dublata de compasiune ca rod unei iubiri aparte. Poate sa fie iertat Saddam pentru atrocitatile ordonate sau, uneori, direct comise? Probabil ca nu, potrivit masurii umane. Dar, totusi, cat mai ajuta in secolul XXI legea talionului? Cat de mult poate repara o crima efectele unui genocid?
Paradoxal, nu amintirea ci rugaciunea este singura cale de depasire a crizei, dubiilor, temerilor, ororii asociate cu numele celor mentionati mai sus. Adica IMITATIO CRISTI.