LC: Cardinalul Cottier despre cartea Papei
31.01.2008, Roma (Catholica) - În opt luni s-au vândut peste două milioane de exemplare din cartea „Isus din Nazaret”, dar nu este ceea ce s-ar numi lectură uşoară sau populară. Vorbeşte despre Cristos, dar a fost scrisă şi pentru necreştini şi pentru cei care nu cred. Este lucrarea unui pontif, care însă nu scapă de evidenţieri şi critici. Se naşte dintr-o experienţă de credinţă, dar trebuie judecată înainte de toate cu metrul raţiunii şi al intelectului. Cardinalul Georges Marie Martin Cottier, pro-teolog emerit al Casei Pontificale, propune o lectură diferită. În următorul interviu, acordat ziarului „L`Osservatore Romano”, publicat integral în revista electronică Lumea Catholica, prelatul dominican porneşte tocmai de la succesul editorial al volumului – a cărui difuzare va ajunge anul acesta în peste 50 de ţări din lume – pentru a repropune conţinuturile şi noutăţile unui text care nu are de-a face numai cu cercetarea teologică, ci cu istoria şi cu gândirea omului.
– Nu vă surprinde faptul că o carte de felul acesta a ajuns în aşa de puţine luni la o atare popularitate?
– Aş spune că nu, chiar dacă sunt de părere că aceasta nu poate fi considerată o carte populară în sens strict. Cu siguranţă este o carte dificilă. Nu atât pe planul limbajului, care în realitate este foarte clar, limpede: papa foloseşte foarte puţini termeni rezervaţi numai specialiştilor. Mai degrabă pe planul problematicii, care aparţine înainte de toate istoriei gândirii şi după aceea exegezei. Este vorba de o reflecţie despre natura teologiei. Şi, ca atare, presupune o anumită cultură teologică.
– Aceasta înseamnă a exclude din rândul cititorilor pe cei care nu cred sau nu sunt creştini?
– Desigur că nu. Eu cred că trebuie să ne apropiem de orice carte – deci şi de un text de felul acesta – străduindu-ne să-i înţelegem sensul profund, dar exercitând şi propria reflecţie personală. Şi acest lucru pot să-l facă toţi. Atunci când citesc o carte, încerc s-o înţeleg şi de aceea îmi pun întrebări. Este instanţa critică. Şi este complet legitimă. O carte ne face să gândim, ne transmite un mesaj care nu trebuie să fie primit în manieră pasivă. Este un mesaj viu, care hrăneşte spiritul. Acest lucru este valabil şi mai mult pentru o carte care vorbeşte despre Isus Cristos.
– Dar pentru a citi aceste pagini este necesară credinţa sau e suficient a exercita raţiunea?
– Este clar că credinţa şi raţiunea nu se contrazic. Dar aş spune mai mult: o lectură pur şi simplu raţionalistă a cărţii este desigur posibilă, dar pentru aceasta nu este mai obiectivă. Toate persoanele care gândesc au în urma lor, într-un fel, o filozofie. Nimeni nu este absolut neutru. În domeniul exerciţiului raţiunii, premisa de credinţă a creştinului are dreptul de cetăţenie în acelaşi mod ca şi premisa celui care se consideră un raţionalist. Raţionaliştii nu sunt reprezentanţii raţiunii în mod absolut, ci reprezentanţii raţiunii lor particulare, concrete. Pentru credincios, teologia trebuie să fie considerată ca raţiunea care meditează despre darul primit de la lumina credinţei. De exemplu, pentru mine care cred, citirea cărţii implică înainte de toate sfera credinţei. Totuşi ea solicită şi gândirea mea, intellectus fidei: încerc să pătrund cu intelectul lucrurile în care cred. În acest sens, lucrarea papei – ca orice text de teologie – este un ajutor pentru a exprima, a aprofunda şi a trăi propria credinţă.
– Şi totuşi dumneavoastră aţi recunoscut că şi pentru un credincios citirea ei nu este întotdeauna uşoară.
– Am spus că, de fapt, presupune un minim de cultură teologică. Dar acesta nu este un obstacol de netrecut. De exemplu, cartea ar putea fi citită şi în grupuri parohiale, conduse de un preot care să-i ajute pe ceilalţi să se deschidă spre o citire mai profundă a Scripturii. Toate paginile sale sunt îndreptate spre Isus Cristos, spre primele mărturii relatate în textele sacre. Aşadar, este un ajutor pentru citirea evangheliilor, dar un ajutor care porneşte de la cercetarea exegetică – uneori chiar discutabilă – care s-a dezvoltat în decursul ultimului secol şi care, deci, presupune o anumită cunoaştere a izvoarelor, a metodelor, a formelor de interpretare a Bibliei de-a lungul istoriei. De altfel, Sfânta Scriptură ca atare este cartea poporului lui Dumnezeu. Şi locul privilegiat – chiar dacă nu exclusiv – de citire a acestei cărţi, ca a tuturor cărţilor de acest gen, este Biserica.
