George Weigel: Martor al speranţei
08.03.2008, Târgu Lăpuş (Catholica) - Editura Galaxia Gutenberg a publicat o lucrare monumentală: biografia Papei Ioan Paul al II-lea intitulată „Martor al speranţei”. Prin amabilitatea directorului editurii, pr. Silviu Hodiş, ultimul număr al revistei electronice Lumea Catholica a includ textul prefeţei, semnat de autorul cărţii, George Weigel. Preluăm în continuare câteva fragmente din prefaţă, invitându-vă să o citiţi în întregime pe www.Lumea.Catholica.ro, dar apoi întreaga carte, care se găseşte în librării (inclusiv electronice).
„Când Ioan Paul al II-lea a murit, în ziua de 2 aprilie 2005, extraordinara revărsare de afecţiune umană şi deferenţă pentru acest bătrân preot şi episcop, care în ultimii ani de viaţă ajunsese aproape imobilizat, a arătat că influenţa sa asupra vieţii oamenilor de cele mai felurite condiţii, a fost mai mare decât a oricărui om al epocii sale. În satele africane şi favellas braziliene, în birourile din Manhattan şi în cartierele sordide ale Calcuttei, în oficiile guvernamentale de pe toate cele cinci continente, oamenii, bărbaţi şi femei, au simţit atunci că au pierdut definitiv pe cineva drag, pe cineva care le-a marcat într-un fel sau altul propriile existenţe. Prin analogie istorică, unii au susţinut că de la moartea lui Churchill, în 1965, nu a mai existat acel sentiment general împărtăşit de întreaga umanitate că o viaţă s-a sfârşit. O asemenea analogie are o logică plină de semnificaţie. Churchill a devenit un simbol al umanităţii pentru lupta sa tenace în apărarea libertăţii împotriva tiraniei. Ioan Paul al II-lea a întruchipat ceea ce, atât admiratorii cât şi criticii au recunoscut-o unanim, o adevărată nobleţe a spiritului şi inimii, prin lupta sa neobosită pentru apărarea drepturilor omului, prin pasiunea sa pentru adevăr şi deschiderea sa către adevărurile `celorlalţi`.”
„Ultimii săi ani de viaţă au fost încărcaţi de suferinţă şi durere. El nu a încercat niciodată să-şi mascheze starea, dar nici nu s-a arătat stânjenit sau afectat de slăbiciunea sa fizică. Şi-a continuat până la sfârşit activitatea ca Papă cu convingerea că îşi îndeplineşte astfel promisiunea solemnă făcută Bisericii şi Stăpânului Bisericii, la alegerea sa, din 16 octombrie 1978, promisiunea de a-şi dedica întreaga viaţă întăririi credinţei pentru fraţii şi surorile sale. Cel mai remarcabil fapt al ultimei părţi a vieţii sale a fost că excepţionala sa misiune creştină, a atras atenţia asupra creştinismului milioanelor de sceptici, ca şi altor milioane care niciodată nu au avut măcar posibilitatea de a accepta creştinismul. Într-un anumit fel, acestea sintetizează împlinirile Papei. Din ziua alegerii sale ca cel de al 263-lea succesor al Sf.Petru, Ioan Paul al II-lea a interpretat, practic literal, hotărârea lui Cristos privitoare la Petru (Luca, 22.32) ca el să fie cel care, printre ceilalţi apostoli, să confirme şi să întărească în credinţă pe fraţii şi surorile în Cristos. Făcând acest lucru pentru Biserică, Ioan Paul al II-lea a devenit de asemeni şi un simbol al lumii, şi al speranţei în viitor. Din acest punct de vedere, el a reprezentat singurul pontificat cu adevărat global din istorie, un pontificat care a modelat istoria şi vieţile în toate `lumile` din care e compusă omenirea.”
„Leit motivul ultimilor ani ai vieţii sale îl găsim în scrisoarea apostolică din 6 ianuarie 2001, care a închis Marele Jubileu 2000, Nova Millenio Ineunte (`Intrând în Noul Mileniu`). Papa şi-a reafirmat aici profunda convingere că cel de al treilea mileniu ar putea să fie o `primăvară` a proclamării Evanghelie, de fapt, aşa cum afirmase la O.N.U în 1995, o `primăvară a spiritului uman`. Prin Nova Millenio Ineunte el a cerut întregii Biserici `mergi în adânc` (Luca, 5.4) pentru ceea ce el numise, încă din 1992, `noua evanghelizare`. Biserica nu există prin ea însăşi, le-a reamintit el celor peste un miliard de catolici din lume. Biserica există pentru misiunea şi slujba sa în lume, pentru a predica vestea cea bună a iubirii profunde a lui Dumnezeu faţă de oameni, şi pentru a vindeca rănile unei lumi care nu a învăţat, odată cu sfârşitul războiului rece, cum să îşi rezolve problemele prin raţiune şi dialog. În mod cert această continuare a violenţei în lume fost o mare dezamăgire pentru ultimii doisprezece ani ai vieţii sale. Ca unul dintre principalii catalizatori ai revoluţiei nonviolente din Europa centrală şi de est, el a socotit, la începutul anilor 1990, că secolul XXI va fi mai puţin sfârtecat de violenţă decât predecesorul său. A fost însă o speranţă repede spulberată, iar analiştii vor discuta decenii, dacă nu secole, dacă Ioan Paul al II-lea nu a avut o viziune prea `universală` asupra lui `1989`, o experienţă care, privită retrospectiv, pare să fi fost doar produsul unui grup concret de împrejurări istorice. Nu are importanţă cum va fi finalizată această controversă, cert este însă faptul că rolul lui Ioan Paul al II-lea în prăbuşirea comunismului a demonstrat, dincolo de orice discuţie, modul în care convingerea religioasă poate să modeleze istoria. Totuşi în ultimii ani ai pontificatului său s-au impus fapte cu mult mai puţin demne de admirat ale contemporaneităţii.”
