Urgenţa educativă este urgenţă a Bisericii (I)

04.06.2008, Roma (Catholica) - Urgenţa educativă este o urgenţă pentru opera de evanghelizare a Bisericii, afirmă în acest interviu dat agenţiei Zenit arhiepiscopul Jean-Louis Brugues, numit în noiembrie 2007 secretar al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică. Monseniorul Brugues s-a născut la 22 noiembrie 1943 la Bagnares-de-Bigorre (Dieceza de Tarbes şi Lourdes). După ce a absolvit economia şi dreptul a intrat în Ordinul Predicatorilor în anul 1968. A primit diploma „honoris causa” de la Aquinas Institute of Theology din Universitatea din Saint-Louis (Statele Unite), în anul 2002. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Episcop de Angers la 20 martie 2000, iar Papa Benedict al XVI-lea l-a chemat să colaboreze cu el la Sfântul Scaun, la 10 noiembrie 2007. Interviul a apărut tradus pe Ercis.ro. Astăzi redăm prima parte.

– Cum aţi descrie tineretul de astăzi?
– Avem norocul că putem conta pe un tineret pe care eu l-aş califica extraordinar. Este generos. Este o minoritate, e adevărat, dar se privesc la cifrele în ansamblu, dar au voinţă. Ştie că nu ştie, din punct de vedere al culturii creştine; îşi dă seama că conţinutul credinţei îi este familiar până la un anumit punct, dar vrea să înveţe!

Pentru acest motiv, catehezele au un mare succes la tineri, fie ei adolescenţi sau mai mari, studenţi sau tineri profesionişti. Şi pe mine aceşti tineri mă ajută să fac un act de credinţă în viitorul Bisericii, şi aici, într-o societate în curs de secularizare rapidă.

În fiecare an, în luna iulie, merg la Lourdes cu şase sute de adolescenţi. Când ţineam catehezele tinerii veneau cu sutele şi uneori depăşeau o mie. Am făcut o sărbătoare a catehezei şi au venit şapte mii. Desigur numerele nu spun totul. Titlul întâlnirii era: „Acest viitor care trebuie iubit” şi obiectivul era să-i reconcilieze pe creştinii noştri, pe botezaţii noştri, cu viitorul lor.

– În Franţa s-a desfăşurat recent o mare dezbatere despre catehezele şi şcolile catolice. Care este poziţia dumneavoastră şi reflecţiile dumneavoastră despre această temă?
– Situaţia şcolii catolice se diferenţiază mult într-o ţară şi alta. Mă limitez la Franţa amintind un fapt ulterior: în dieceza mea învăţământul catolic se referă la 41% dintre tineri. Aproape unu din doi. Când se spune că Biserica nu are contact cu tinerii, evident că nu se cunoaşte realitatea, pentru că în ambientul nostru are posibilitatea să se adreseze aproape unui tânăr din doi.

Ce facem în faţa acestei oportunităţi? Aceasta este întrebarea cu care ne confruntăm. Astăzi, asupra şcolii catolice, este în curs o dezbatere pe care o consider interesantă, utilă, chiar dacă uneori este făcută cu lovituri de tun; o dezbatere care ne obligă să ne amintim nouă înşine, Episcopi, preoţi, directori de centre, profesori ce anume este o şcoală catolică.

Înainte de toate putem spune că termenul „catolic” are în sine două semnificaţii. Catolic înseamnă universal şi de aceea centrele noastre trebuie să aibă angajarea de a se deschide celui care bate la uşă, mai ales celui care se află în condiţii sociale mai puţin favorabile. Catolic, în al doilea rând, înseamnă şi mărturisire a unei credinţe. Deci o şcoală catolică este o şcoală deschisă în care cultura care este învăţată e orientată spre mărturisirea unei credinţe specifice.

– Cum se pot articula aceste două dimensiuni ale şcolii catolice?
– Între aceste două definiţii ale termenului catolic – universalitate şi specificitate – există, a existat mereu, o tensiune pe care eu o consider salutară. Pericolul adevărat ar fi voinţa de a suprima una din cele două semnificaţii, cu scopul de a elimina această tensiune.

Dacă se vrea eliminarea dimensiunii universale, se face din şcoala catolică o şcoală a unei comunităţi particulare şi, în anumite cazuri, o şcoală ghetou. Dacă se elimină dimensiunea confesiunii de credinţă, se face din şcoala catolică o şcoală ca altele, fără un caracter propriu. Dacă se deschid toate ferestrele unei case, se obţine un curent de aer dar nu se reuşeşte să se lucreze. Pentru aceasta sunt în mod rebel în favoarea acestei tensiuni.

– Ce implică în practică acest lucru?
– Vă dau un exemplu concret. Când am ajuns în dieceză mi-am dat seama că, atunci când părinţii veneau să înscrie copiii într-un institut catolic, directorul le spunea că în şcoala aceea se făcea o propunere de credinţă, o propunere catehetică. Părinţii erau liberi să accepte sau să refuze. Ce se întâmpla dacă refuzau? Nimic. Nu se făcea nimic. Alegerea era: cateheză sau nimic.

Eu cred că nu este un mod bun de a prezenta chestiunea şi de aceea am întreprins o experienţă de care sunt foarte mulţumit şi foarte mândru. Am început să construim un ciclu de cultură creştină. Nu spun religioasă, ci creştină.