Biserica, santinelă pe muntele credinţei
07.12.2008, Vatican (Catholica) - În jurul bradului de Crăciun, adus din Austria Inferioară şi înălţat deja în Piaţa San Pietro, mii de credincioşi, romani şi pelerini din diferite părţi ale lumii, s-au reunit la amiază în ziua de duminică, 7 decembrie 2008, pentru a asculta cuvântul de învăţătură al Pontifului, să se roage împreună antifonul marian. Comentând lectura biblică, începutul capitolului 40 din cartea profetului Isaia, Papa a spus că şi astăzi Biserica îşi înalţă glasul „pentru populaţiile extenuate de mizerie şi de foame, pentru mulţimile de evacuaţi, pentru toţi cei care îndură violări grave şi sistematice al drepturilor lor”. După rugăciunea Îngerul Domnului, Papa Benedict al XVI-lea a îndemnat credincioşii să se roage pentru Patriarhul ortodox rus Alexei al II-lea, decedat zilele trecute, şi a recomandat sufletul Patriarhului defunct bunătăţii lui Dumnezeu. Vă oferim alocuţiunea Papei, după traducerea realizată de redacţia în limba română a Radio Vatican.
Dragi fraţi şi surori,
De o săptămână trăim timpul liturgic al Adventului: timp de deschidere spre viitorul lui Dumnezeu, timp de pregătire pentru sfântul Crăciun, când El, Domnul care este noutatea absolută, a venit să locuiască în mijlocul acestei omeniri decăzute pentru a o reînnoi din interior. În liturgia Adventului răsună un mesaj plin de speranţă, care invită la a ridica privirea spre orizontul ultim, dar în acelaşi timp la a recunoaşte în prezent semnele lui Dumnezeu-cu-noi. În această a doua Duminică din Advent, Cuvântul lui Dumnezeu capătă accentele emoţionante ale aşa-numitului al doilea Isaia, care le-a anunţat israeliţilor încercaţi de decenii de amar exil în Babilonia, în sfârşit, eliberarea: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu” – spune profetul în numele lui Dumnezeu. „Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit” (Isaia 40, 1-2). Acest lucru doreşte să îl facă Domnul în Advent: să vorbească la inima Poporului Său şi, prin intermediul lui, întregii omeniri, pentru a vesti mântuirea. Şi astăzi se înalţă glasul Bisericii: „Pregătiţi în pustiu calea Domnului” (Isaia 40,3). Pentru populaţiile extenuate de mizerie şi de foame, pentru mulţimile de evacuaţi, pentru toţi cei care îndură violări grave şi sistematice ale drepturilor lor, Biserica se plasează ca santinelă pe muntele înalt al credinţei şi anunţă: „Iată-l pe Dumnezeul vostru ! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere” (Isaia 40, 11).
Acest anunţ profetic s-a realizat în Isus Cristos. El, prin predica Sa şi apoi prin moartea şi învierea Sa, a dus la îndeplinire străvechile făgăduinţe, revelând o perspectivă mai profundă şi universală. A inaugurat un exod nu numai pământesc, istoric, şi ca atare provizoriu, ci şi radical şi definitiv: trecerea de la împărăţia răului la împărăţia lui Dumnezeu, de la domnia păcatului şi a morţii la cea a iubirii şi a vieţii. De aceea, speranţa creştină merge dincolo de aşteptarea legitimă a unei eliberări sociale şi politice, întrucât ceea ce Isus a început este o nouă umanitate, care vine `de la Dumnezeu`, dar în acelaşi timp încolţeşte în acest pământ al nostru, în măsura în care acesta se lasă făcut roditor de Duhul Domnului. Este vorba de aceea de a intra pe deplin în logica credinţei: a crede în Dumnezeu, în planul Său de mântuire, şi în acelaşi timp a se angaja pentru construirea Împărăţiei Sale. Dreptatea şi pacea, de fapt, sunt dar al lui Dumnezeu, dar cer bărbaţi şi femei care să fie `pământ bun`, gata să primească sămânţa Cuvântului Său.
Pârga acestei noi umanităţi este Isus, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Mariei. Ea, Fecioara Mamă, este `calea` pe care însuşi Dumnezeu şi-a pregătit-o pentru a veni în lume. Cu toată smerenia ei, Maria păşeşte în fruntea noului Israel în exodul din orice exil, din orice opresiune, din orice sclavie morală şi materială, spre „cerurile noi şi pământul nou, în care locuieşte dreptatea” (2Petru 3,13). Mijlocirii sale materne îi încredinţăm aşteptarea de pace şi de mântuire a oamenilor din timpul nostru.
