Cardinalul Arinze despre ascultare, sărăcie şi castitate

18.12.2008, Roma (Catholica) - Prefectul emerit al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Cardinalul Francis Arinze, a scris o nouă carte intitulată „Scrisoare către un preot tânăr”, în care prezintă un mod de viaţă pentru preoţi, care să îi asiste în trăirea ascultării, castităţii şi sărăciei. În extrasele din carte publicate de L`Osservatore Romano, Cardinalul Arinze afirmă: „Ascultarea pe care preotul o are faţă de Sfântul Părinte, de Episcop şi de reprezentanţii lui are la bază credinţa. Prin această ascultare preotul îl lasă pe Dumnezeu să îl folosească după cum doreşte în îndeplinirea misiunii Bisericii. Scopul ascultării nu este diminuarea rolului preotului sau tratarea lui ca un inferior sau împiedicarea dezvoltării lui personale adecvate.”

Cardinalul Arinze a avertizat că preoţii „nu trebuie să încerce să introducă un fel de democraţie seculară care nu este în concordanţă cu natura divină a instituţiei ierarhice a Bisericii. Virtutea umilinţei este una, iar a căuta să clericalizezi laicii sau să laicizezi clerul e alta. Biserica nu are nimic de câştigat, ba doar de pierdut, din astfel de iniţiative. Prelatul a continuat susţinând că preoţii trebuie să asculte mereu de Episcopii lor, „chiar şi când, după cele mai rele scenarii, Episcopul îi dă sarcini ce trec de puterile lui sau i-ar putea provoca rău. Dumnezeu nu va înceta să îl protejeze pe preotul care este ascultător. Judecata lui Dumnezeu privitor la Episcop este o problemă complet diferită!” Despre sărăcie Cardinalul a spus că „fiecare preot trebuie să cultive” această virtute care are de-a face cu „folosirea în mod personal a propriilor bani. Evitând orice poate să indice că e captiv bunurilor pământeşti sau înclinat excesiv spre cheltuială, preotul trebuie să nu uite de săraci, de bolnavi, de bătrâni şi în general de toţi nevoiaşii. Mijloacele de transport, casa, mobila şi hainele nu trebuie să indice un om bogat.” Dar „preotul nu trebuie să înţeleagă sărăcia ca o lipsă a curăţeniei sau a ordinii în propria casă; nici nu se referă sărăcia la ornamentele sau veşmintele de la altar. Lui Dumnezeu trebuie să i se dea ce e mai bun. Acasă trebuie ca totul să fie de bun gust şi în ordine, simplu şi sobru.”

În fine, referitor la castitate Cardinalul aminteşte că „în această lume, scufundată într-o preocupare exagerată pentru sex şi desacralizarea lui, un preot care trăieşte cu bucurie jurământul său de castitate reprezintă o mărturie ce nu poate fi ignorată”. „Prin celibatul preoţesc, preotul este mai îndeaproape consacrat lui Cristos în exercitarea paternităţii spirituale. El poate să se prezinte pe sine ca semn al lumii viitoare, deja prezentă prin credinţă şi iubire. Preotul nu trebuie să se îndoiască de valoarea sau de posibilitatea practicării celibatului din cauza gândului la singurătate. O anumită doză de singurătate este prezentă în orice stare de viaţă, chiar şi în viaţa căsătorită. Ar fi o greşeală dacă preotul ar căuta să evite singurătatea organizând mereu activităţi, noi întâlniri, făcând călătorii sau vizite.” Preotul are de fapt nevoie de „tăcere, linişte, de reflecţie în prezenţa lui Dumnezeu, acordând mai mare atenţie lui Dumnezeu şi întâlnirii cu Cristos în rugăciunea personală. Doar atunci va fi el capabil să îl vadă pe Cristos în orice persoană cu care se întâlneşte.”