Greco-catolicii, în dialog dificil cu statul

21.02.2009, Bucureşti (Catholica) - Revista 22 a publicat săptămâna aceasta un interviu solicitat de Gelu Trandafir Episcopului greco-catolic Mihai Frăţilă. În introducere se explică motivul: o propunere legislativă privind regimul juridic al bunurilor imobiliare aparţinând cultelor greco-catolic şi ortodox a stârnit, recent, proteste dure din partea comunităţii greco-catolice. Proiectul, iniţiativa mai veche a trei parlamentari PD, „rezolva” situaţia patrimoniului pe baza principiului majorităţii. Situaţia s-a mai calmat, se spune în articol, dar disputa a arătat că şi acum persistă neîncrederea în relaţia dintre Biserica Greco-Catolică şi statul român. Redăm în continuare câteva fragmente din interviu.

– A trecut ceva timp de la două evenimente majore din viaţa Bisericii: ridicarea acesteia la rangul de Arhiepiscopie Majoră şi numirea, după şase decenii, a unui Episcop cu sediul la Bucureşti. Cum au influenţat acestea relaţia cu statul?
– Acest statut nou venea să împlinească nişte privilegii pe care Biserica le avea şi înainte de 1948, oferindu-i astfel posibilitatea de a strânge rândurile, de a asuma responsabilităţile sale publice după ani de zile de clandestinitate. (…) Sinodul Episcopilor Greco-Catolici, conform noului stătut, presupunea, de fapt, crearea unor realităţi ce trebuiau, practic, să devină instrumentele de guvernământ ale acestei Biserici, care capătă, prin acest statut de Arhiepiscopie Majoră, o autonomie similară unui patriarhat. Dar, de la această câştigare a unui nou statut până la realităţile dialogului cu statul său Biserica Ortodoxă, lucrurile mai au nevoie de o bună parte de aprofundare.

Cei 16 ani petrecuţi până la ridicarea de la sfârşitul lui 2005 la rangul de Arhiepiscopie Majoră au făcut că dialogul dintre Biserică şi stat să fie marcat de neîncredere. Statul, imediat după căderea comunismului, şi-a derogat responsabilitatea de a repara consecinţele desfiinţării Bisericii. Statul român de astăzi este succesorul statului comunist şi trebuie să-şi asume responsabilitatea morală de a repara lucrurile pe care regimul trecut le-a produs. (…) Pe acest fond revine şi problema reluării în discuţie publică a propunerii legislative 368/2007, care presupunea reglementarea patrimoniului Bisericii Greco-Catolice în funcţie de cine are majoritatea confesionala într-o localitate. Or, dreptul proprietăţii este un drept fundamental. Nu poate fi stabilit în baza unui principiu ce corespunde raportului de majoritate-minoritate.

– Asta după ce, spuneaţi, statul îşi refuzase, imediat după 1990, responsabilitatea de a reglementa situaţia patrimoniului Bisericii Greco-Catolice.
– Este explicabilă această atitudine, tocmai pentru că, oficial, datele recensământului anunţa inferioritatea numerică a credincioşilor greco-catolici faţă de majoritatea covârşitoare a celor ortodocşi. Şi este cu atât mai explicabil că principiul funcţionarii politicului prin alegeri să ţină cont de un principiu al majorităţii. Din start, Biserica Greco-Catolică avea un deficit tocmai din cauza acestui număr redus al credincioşilor ei, după cele peste patru decenii de clandestinitate, de prigoană. Autorităţile statului ar fi putut să recunoască meritele istorice ale acestei Biserici. Să admită că valoarea contribuţiei acestei Biserici la istoria neamului era mai preţioasă decât acest principiu politic care ţine cont exclusiv de numărul de credincioşi, de ponderea lor electorală. Este, după cum vedeţi, o chestiune de interes şi de putere, din păcate. Şi atunci ne putem întreba: oare, „majoritatea” este obţinută în jurul acordului pentru strivirea sistematică a minorităţii confesionale, adică a Bisericii Greco-Catolice?

– Propunerea legislativă reapăruta pe ordinea de zi a Comisiei juridice de la Camera Deputaţilor a provocat un protest foarte dur al Sinodului Episcopilor, care îl echivala chiar cu o tentativă de desfiinţare a Bisericii de către stat. De ce un proiect care încearcă să reglementeze situaţia patrimoniala a Bisericii poate fi echivalat cu o tentativă de desfiinţare?
– În momentul în care acest proiect de lege neagă principii de bază constituţionale, cum ar fi dreptul la proprietate, este foarte greu să rămâi senin şi să te gândeşti că lucrurile, de fapt, nu pun în discuţie dreptul la fiinţa, la existenţa, al acestei Biserici. Decretul desfiinţării din 1948 venea să mărturisească o ieşire din societate a Bisericii, prin faptul că, în octombrie 1948, cu două luni înainte, avusese loc un fals sinod de unire. Fals, pentru că nu era reprezentat de nici un Episcop, iar cei câţiva preoţi prezenţi au fost intimidaţi de Securitate să semneze aceasta „unire”. Acest decret nu putea să declare suprimarea unei Biserici pe temeiuri teologice. Dar putea constata anihilarea ei prin falsă unire şi o proclama legislativ prin anularea patrimoniului ei, care era, astfel, împărţit între stat şi Biserica Ortodoxă. Aşa a fost suprimat dreptul ei la existenţă. Prin confiscarea proprietăţilor. S-a încredinţat patrimoniul unei alte instituţii, în acest caz, Biserica Ortodoxă, care deja acceptase compromisul.

Experienţa anului 1948 ne aduce în prezent, practic, în aceleaşi circumstanţe – cu acest proiect de lege din 2007, care se referă tot la patrimoniu -, cu marea diferenţă că Biserica este recunoscută de stat, i se recunoaşte dreptul la libera exprimare şi, cu toate acestea, i se confisca patrimoniul. Până la urmă, formula de existenţa publică a unei instituţii se manifestă, mai ales, la nivel patrimonial.

Sursa: vedeţi aici