Papa Ioan Paul al II-lea a fost un apărător curajos al lui Cristos
02.04.2009, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea l-a numit pe Papa Ioan Paul al II-lea un „apărător curajos şi temerar al lui Cristos”, care nu a ezitat niciodată să îşi cheltuiască energia pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu. Papa a afirmat acest lucru în predica sa din data de 2 aprilie 2009, din cadrul Liturghiei cu tinerii Diecezei de Roma pentru a marca patru ani de la moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Desfăşurată în Bazilica San Pietro, Liturghia a făcut parte din celebrările Zilei Mondiale a Tineretului, care în acest an se desfăşoară la nivel diecezan în duminica Floriilor.
Pontiful a afirmat despre Papa Ioan Paul al II-lea că „nu a acceptat să facă compromisuri atunci când era vorba de a proclama şi a apăra adevărul [lui Cristos]; nu a încetat niciodată să răspândească iubirea sa. De la începutul pontificatului până în ziua de 2 aprilie 2005, nu i-a fost frică să proclame, tuturor şi întotdeauna, că numai Isus este Mântuitorul şi adevăratul eliberator al omului la omului întreg… S-ar putea spune că în special în anii pontificatului său lung, el a născut la credinţă mulţi fii şi fiice… Câte vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată, câte familii tinere decise să trăiască idealul evanghelic şi să tindă la sfinţenie sunt legate de mărturia şi de predica veneratului meu predecesor! Câţi tineri şi tinere s-au convertit sau au perseverat în drumul lor creştin graţie rugăciunii sale, încurajării sale, sprijinului său şi exemplului său!”
„Papa Ioan Paul al II-lea reuşea să comunice o puternică încărcătură de speranţă, întemeiată pe credinţa în Isus Cristos, care `este acelaşi ieri, astăzi şi în vecii vecilor`”, a continuat Papa Benedict al XVI-lea. „Iubiţi tineri, nu se poate trăi fără a spera. Experienţa arată că orice lucru, şi însăşi viaţa noastră, sunt în pericol, pot să se prăbuşească din orice motiv intern sau extern nouă, în orice moment. Este normal: tot ceea ce este uman, aşadar şi speranţa, nu are fundament în el însuşi, ci are nevoie de o `stâncă` de care să se ancoreze. Iată pentru ce Paul scrie că creştinii sunt chemaţi să întemeieze speranţa umană pe `Dumnezeul cel viu`. Numai în el şi cu el speranţa devine sigură şi vrednică de încredere. Mai mult, numai Dumnezeu, care în Isus Cristos ne-a revelat plinătatea iubirii sale, poate să fie speranţa noastră trainică. De fapt, în el, speranţa noastră, am fost mântuiţi”.
„Fiţi atenţi”, a avertizat Episcopul Romei, „în momente cum este acesta, dat fiind contextul cultural şi social în care trăim, ar putea să fie mai puternic riscul de a reduce speranţa creştină la ideologie, la slogan de grup, la haină exterioară. Nimic mai contrar mesajului lui Isus! El nu vrea ca discipolii săi `să recite` o parte a învăţăturii Sale, eventual pe cea a speranţei. El vrea ca ei „să fie” speranţă, şi pot fi aşa numai dacă rămân uniţi cu el! Vrea ca fiecare dintre voi, iubiţi prieteni tineri, să fie un mic izvor de speranţă pentru aproapele său şi ca toţi împreună să deveniţi o oază de speranţă pentru societatea în cadrul căreia sunteţi inseraţi”.
Papa a arătat că „acest lucru este posibil cu o condiţie: ca să trăiţi din el şi în el, prin rugăciune şi sacramente, aşa cum v-am scris în mesajul de anul acesta. Dacă rămân în noi cuvintele lui Cristos, putem propaga flacăra acelei iubiri pe care El a aprins-o pe pământ; putem purta sus făclia credinţei şi a speranţei, cu care înaintăm spre El, în timp ce aşteptăm întoarcerea Sa glorioasă la sfârşitul timpurilor. Este făclia pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat-o ca moştenire. Mi-a încredinţat-o mie, ca urmaş al său; şi eu în această seară o încredinţez în mod ideal, încă o dată, într-un mod special vouă, tineri din Roma, pentru ca să continuaţi să fiţi sentinele ale dimineţii, vigilenţi şi bucuroşi în aceşti zori ai celui de-al treilea mileniu”.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
Santo subito! Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea. a învins prin miracol boala Parkinson a început să vorbească î inimilor cele mai sensibile de pe paman Simplu şi sincer în faţa celor puternici, care, obişnuiţi cu conversaţiile diplomatice, cu strategiile verbale, în faţa cuvintelor sale limpezi, uitau de „coroane„, de funcţii şi mândrie şi îngenuncheau în faţa sa pentru a-i săruta mâinile oneste. Am văzut îmbrăţişând copii de orice rasă şi condiţie socială. , A binecuvântatd creştini europeni, africani, sud-americani, australieni… L-am admirat rugându-se în genunchi la Lourdes, Fatima, la Sfântul Mormânt sau într-o parohie romană, apoi, mergând încet, singur, sprijinindu-se în baston, într-o pădure din Valle d`Aosta’
Pentru noi, românii, vizita în România în perioada 7-9 mai 1999 va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria noastră contemporană dar, mai ales, în sufletele şi în inimile noastre. Papa Ioan Paul al II-lea vizita atunci pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă şi a fost primit cu mult respect şi entuziasm. La Liturghia celebrată de Sfântul Părinte la Parcul Izvor din Bucureşti, mulţimea aflată acolo a început să scandeze: „Unitate! Unitate! Unitate! „ şi „Vivat papa! Vivat papa! Vivat papa! „
Câte amintiri de neuitat! Toţi l-am iubit pe papa Wojtyla. Cum am putea uita acea mână care tremura de suferinţă, în timp ce trasa o cruce în aer? Cu siguranţă ea va rămâne unică şi inconfundabIIa aA iubit şi a iertat, trebuie apreciat foarte mult deschiderea sa către toţi oamenii, fie ei creştini sau necreştinit„tineneri. , bolnani, batrani Imi amintesc scandarilev„Santo subito! Santo subito! – Sfânt imediat! Sfânt imediat! „ Sa-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat un asemenea papă. Să ne rugăm să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor!
dr, BUDAU P GHREORGHE
FILIALA MEDICILOR CATOLICI DEVA
INALTAM RUGACIUNI DE ZIUA MONDIALA a bavilor de Parkison 07. 04. 2009 pentru usuraea suferintelor acestora.