Fiul risipitor: o poveste despre Tatăl îndurător
14.03.2010, Vatican (Catholica) - În a patra duminică a Postului Mare, în Biserica de rit latin a fost citită Evanghelia cu fiul risipitor. Pe marginea ei a vorbit Papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea duminicală cu credincioşii veniţi în Piaţa San Pietro la miezul zilei. Vă oferim în continuare textul alocuţiunii papale, după traducerea făcută de redacţia română a Radio Vatican.
Iubiţi fraţi şi surori,
În această duminică, a patra din Postul Mare este proclamată Evanghelia tatălui şi a celor doi fii, mai cunoscută ca parabola „fiului risipitor” (Lc 15,11-32). Această pagină din Sfântul Luca constituie o culme a spiritualităţii şi literaturii din toate timpurile. Într-adevăr, ce ar fi cultura noastră, arta, şi mai în general civilizaţia noastră fără această revelaţie a unui Dumnezeu Tată plin de milostivire? Ea nu încetează niciodată să ne impresioneze profund, şi de fiecare dată când o ascultăm sau o citim este în stare să ne sugereze noi semnificaţii. Mai presus de toate, acest text evanghelic are puterea de a ne vorbi despre Dumnezeu, de a ne face să cunoaştem chipul Său, mai mult încă, de inima Sa.
După ce Isus ne-a povestit despre Tatăl îndurător, lucrurile nu mai sunt ca înainte, acum îl cunoaştem pe Dumnezeu: El este Tatăl nostru, care din iubire ne-a creat liberi şi ne-a dotat cu conştiinţă, care suferă dacă ne pierdem şi care face sărbătoare dacă ne reîntoarcem. De aceea, relaţia cu El se construieşte printr-o istorie, în mod analog cu ceea ce se întâmplă oricărui fiu cu proprii părinţi: la început depinde de ei; apoi îşi revendică propria anatomie; şi în fine – dacă are loc o evoluţie pozitivă – se ajunge la un raport matur, bazat pe recunoştinţa şi iubirea reciprocă.
În aceste etape putem vedea şi momente ale drumului omului în raportul cu Dumnezeu. Poate exista o fază care este ca şi copilăria: o religie dictată de nevoie, de dependenţă. Pe măsură ce omul creşte şi se emancipează, vrea să se elibereze de această supunere şi să devină liber, adult, capabil să se conducă singur şi să facă propriile alegeri în mod autonom, gândindu-se chiar că se poate lipsi de Dumnezeu. Această fază, tocmai, este delicată, poate duce la ateism, dar şi acesta, nu rareori, ascunde dorinţa de a descoperi adevăratul chip al lui Dumnezeu. Spre norocul nostru, Dumnezeu nu încetează să fie fidel şi, chiar dacă noi ne îndepărtăm şi ne pierdem, El continuă să ne urmărească cu iubire, iertându-ne greşelile şi vorbind lăuntric conştiinţei noastre pentru a ne rechema la El.
În parabolă, cei doi fii se comportă de o manieră opusă: cel mai mic pleacă şi cade tot mai jos, în timp ce cel mare rămâne acasă, dar şi el are o relaţie imatură cu Tatăl; de fapt, când fratele cel mic se întoarce, cel mare nu este fericit aşa cum este, în schimb, Tatăl. Din contră, se mânie şi nu vrea să intre în casă. Cei doi fii reprezintă două moduri imature de a se raporta cu Dumnezeu: răzvrătirea şi ipocrizia. Amândouă formele se depăşesc prin experienţa milostivirii. Numai experimentând iertarea, recunoscându-se iubiţi cu o iubire gratuită, mai mare decât mizeria noastră, dar şi decât dreptatea noastră, intrăm în sfârşit într-un raport cu adevărat filial şi liber cu Dumnezeu.
Dragi prieteni, să medităm la această parabolă. Să ne oglindim în cei doi fii, şi mai ales să contemplăm inima Tatălui. Să ne aruncăm în braţele sale şi să ne lăsăm regeneraţi de iubirea sa îndurătoare. Să ne ajute în aceasta Fecioara Maria, Mater misericordiae – Maica milei, Maica îndurării.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
