Întreita valoare a scrisorii Papei către catolicii irlandezi
21.03.2010, Roma (Catholica) - Un pas important pentru reînnoirea Bisericii irlandeze: astfel a comentat Cardinalul Sean Brady, Arhiepiscop de Armagh şi primat al Irlandei, Scrisoarea pastorală a Papei Benedict al XVI-lea către catolicii irlandezi în chestiunea abuzurilor sexuale asupra minorilor din partea unor membri ai clerului, scrisoare publicată sâmbătă, 20 martie 2010. Este un document de o valoare extraordinară, pastorală şi ecleziologică, a subliniat Arhiepiscopul de Chieti-Vasto, Mons. Bruno Forte, intervievat de redacţia centrală a Radio Vatican.
„Eu găsesc o întreită valoare. Înainte de toate, în privinţa stilului. Este o Scrisoare caracterizată de ceea ce, cu un termen paulin, s-ar numi `parresia` – îndrăzneala adevărului, adică un mare curaj în a spune adevărul, în a spune lucrurilor pe nume şi aceasta pe baza încrederii certe că Dumnezeu este Adevăr. Doi, este o Scrisoare destinată unei pluralităţi de destinatari din partea Episcopului Romei ca părinte, dar se prezintă şi cu toată bogăţia umanităţii şi apropierii faţă de aceşti diferiţi destinatari: victimele, vinovaţii, părinţii, tinerii, preoţii, episcopii, toţi credincioşii din Irlanda. În fine, este o Scrisoare care alege calea evanghelică de a voi să placă lui Dumnezeu, de a se încrede în El şi deci de a nu voi, din punct de vedere uman, să cedeze la calcule şi la măsuri care pot într-un fel satisface voinţa umană de siguranţă”.
Papa, în această Scrisoare, înfruntă şi tema Bisericii în relaţia cu „scandalul”, piatra de poticneală spirituală. „Există o forţă, o claritate în a spune lucrurile care îmi pare absolut salutară, eliberatoare; în acelaşi timp, însă, este şi un văl de îndurare îndreptat spre vinovat, spre tâlhar, tocmai pentru că îi vrea răscumpărarea. Aşa cum, fireşte, priveşte la victime şi în apropierea profundă de ele le arată nu o compasiune emotivă, ci o voinţă fermă de apropiere, de ajutor chiar şi în disponibilitatea de a plăti personal din partea Bisericii pentru a susţine itinerarele de eliberare interioară a acestor persoane”.
„Uneori, în anii de după Conciliu”, a recunoscut Mons. Bruno Forte, „preocuparea provocată de scăderea numerică a vocaţiilor ar putea să fi indus la slăbirea atenţiei în discernământul necesar al calităţilor umane, înainte de toate, şi apoi creştine şi în fine preoţeşti care sunt necesare pentru a trece la hirotonirea preoţească a unui candidat. Acesta poate să fi fost unul din motivele pentru care uneori persoane imature din punct de vedere uman şi mai presus de toate instabile sub aspect afectiv sau cu grave tare au putut fi admise la hirotonire. Este un domeniu căruia trebuie să i se acorde mai mare atenţie”.
„Mi se pare admirabil în acest Papă tocmai stilul de a se face aproapele Bisericii sale, aproapele tuturor – păstori, preoţi şi episcopi, credincioşi – a fi aproape de victime, de părinţii lor, de tineri, dar şi de vinovaţi cu o foarte mare umanitate, însă în acelaşi timp de a spune fără umbră adevărul lui Dumnezeu. Şi această conjugare care aparent părea imposibilă şi care în schimb este marea forţă a acestui Magisteriu: a fi total uman şi tocmai de aceea, simultan şi inseparabil, a fi total al lui Dumnezeu, în totală ascultare de El. În fond, în felul acesta Biserica este Biserica Cuvântului Întrupat care uneşte în sine în mod perfect, nedespărţit dar şi fără amestec, umanul şi divinul”.
