Soţie, mamă, prinţesă, sfântă – Elisabeta a Ungariei
21.10.2010, Vatican (Catholica) - Viaţa Elisabetei a Ungariei – soţie şi mamă, şi de asemenea prinţesă care a trăit pentru cei săraci – este o invitaţie la a-l redescoperi pe Cristos, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea. În cadrul audienţei generale de miercuri, 20 octombrie 2010, din Piaţa San Pietro, Pontiful a reflectat asupra Elisabetei a Ungariei, o sfântă din secolul al XIII-lea şi „una dintre femeile din Evul Mediu care a trezit mare admiraţie”. Elisabeta a fost fiica lui Andrei al II-lea, regele Ungariei, şi s-a căsătorit cu Ludovic de Turingia. Deşi căsătoria a fost aranjată din motivaţii pur politice, „între cei doi tineri s-a născut o iubire sinceră, animată de credinţă şi de dorinţa de a împlini voinţa lui Dumnezeu”, a arătat Sfântul Părinte.
Ludovic a început să domnească asupra Turingiei la vârsta de 18 ani, când a murit tatăl lui, a continuat Pontiful, dar Elisabeta a devenit „obiect al criticilor în şoaptă, deoarece modul său de a se comporta nu corespunde cu viaţa de la curte”. Celebrarea căsătoriei ei, de exemplu, nu a fost exagerată, şi o parte dintre cheltuielile pentru ospăţ au fost date săracilor. Sfântul Părinte a mai arătat: „Odată, intrând în biserică în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, şi-a dat coroana jos, a depus-o în faţa crucii şi a rămas prosternată la pământ cu faţa acoperită. Când o călugăriţă a certat-o pentru acel gest, ea a răspuns: ‘Cum pot eu, creatură mizerabilă, să continui să port o coroană de demnitate pământească, atunci când îl văd pe Regele meu Isus Cristos încoronat cu spini?'”.
„Aşa cum se comporta în faţa lui Dumnezeu, în acelaşi fel se comporta faţă de supuşi”, iar Ludovic a susţinut-o în acţiunile ei de caritate. „Căsătoria ei a fost una profund fericită”, a spus Papa Benedict al XVI-lea. „Elisabeta îl ajuta pe soţ să înalţe calităţile sale umane la nivel supranatural, iar el, în schimb, o ocrotea pe soţie în generozitatea ei faţă de cei săraci şi în practicile ei religioase. Tot mai plin de admiraţie faţă de marea credinţă a soţiei, Ludovic, referindu-se la atenţia ei faţă de cei săraci, i-a spus: ‘Dragă Elisabeta, pe Cristos l-ai spălat, l-ai hrănit şi l-ai îngrijit’. O clară mărturie despre modul în care credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele întăresc uniunea maritală şi o fac şi mai profundă.
În cele din urmă tragedia a lovit-o pe fericita soţie: Ludovic a intenţionat să se alăture unei cruciade, dar s-a îmbolnăvit şi a murit înainte de a se îmbarca. Avea doar 27 de ani. Elisabeta „s-a retras în singurătate, însă după aceea, întărită de rugăciune şi consolată de speranţa de a-l revedea în cer, a început din nou să se intereseze de problemele regatului”. O aştepta însă o altă încercare: „cumnatul ei a uzurpat conducerea Turingiei… Tânăra văduvă, cu cei trei copii, a fost alungată de la castelul din Wartburg şi a pornit în căutarea unui loc unde să se refugieze”. Au urmat luni dificile, în care a peregrinat prin sate, lucrând acolo unde era primită, asistându-i pe bolnavi, torcând şi cosând. Abia la începutul anului 1228 i-a fost reabilitat numele şi „a putut să primească un venit corespunzător pentru a se retrage în castelul familiei, la Marburg”.
Îndrumătorul ei spiritual a convins-o mai târziu să nu renunţe la toate averile ei, încurajând-o în schimb să le folosească pentru a-i ajuta pe săraci. Papa l-a citat pe acesta relatând: „[Ea] a construit un spital, a adunat bolnavi şi neputincioşi şi i-a servit la propria masă pe cei mai mizerabili şi mai respingători”. Papa Benedict al XVI-lea a explicat că Elisabeta şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă îngrijind bolnavii în spitalul pe care l-a înfiinţat, devenind „ceea ce am putea numi o femeie consacrată în mijlocul lumii” şi a format împreună cu prietenele ei o comunitate călugărească. În 1231 a fost lovită de o febră puternică şi „în noaptea de 17 noiembrie a adormit dulce în Domnul. Mărturiile despre sfinţenia ei au fost aşa de multe şi mari încât, numai patru ani mai târziu, Papa Grigore al IX-lea a proclamat-o sfântă”.
Papa Benedict al XVI-lea a încheiat cu această reflecţie: „Iubiţi fraţi şi surori, în figura Sfintei Elisabeta vedem cum credinţa, prietenia cu Cristos creează simţul dreptăţii, al egalităţii tuturor, al drepturilor celorlalţi şi creează iubirea, caritatea. Şi din această caritate se naşte şi speranţa, certitudinea că suntem iubiţi de Cristos şi că iubirea lui Cristos ne aşteaptă şi astfel ne face capabili să-l imităm pe Cristos şi să-l vedem pe Cristos în ceilalţi. Sfânta Elisabeta ne invită să-l redescoperim pe Cristos, să-L iubim, să avem credinţă şi astfel să găsim adevărata dreptate şi iubire, precum şi bucuria că într-o zi vom fi scufundaţi în iubirea divină, în bucuria veşniciei cu Dumnezeu”.
